Călin Hera: "E o lună şi jumătate de când multă lume întreabă cum de ne-am permis să intrăm cu picioarele încălţate în viaţa Florinei, fetiţa de 11 ani rămasă gravidă după ce a fost violată de unchiul ei."
Totul a început cu ştirea: o fetiţă de 11 ani a fost violată de unchiul ei. În România anului 2008, aşa ceva e „comun, banal, plictisitor“ (am citat din reclama excelentei emisiuni matinale de la Radio Guerrilla). Ieşit din comun a fost faptul că familia fetiţei a decis să nu plece ochii în pământ, să nu-şi accepte „ruşinea“: a cerut întreruperea sarcinii. Avem ceva aici, am spus atunci şi am ales să „ţinem“ subiectul. Zile la rând, „Evenimentul zilei“ a relatat pe larg evoluţia absurdă a evenimentelor, a prezentat drama micuţei şi a insistat că nu e vorba despre avort, ci de libertatea de a alege în cazul unei fetiţe abuzate incestuos.
„Nu dă voie legea“, a fost argumentul antiavort cel mai invocat de medici. Am spus că o lege care e împotriva oamenilor e o lege proastă şi trebuie schimbată. În fine, ştiţi povestea comisiei de la Ministerul Sănătăţii, a româncei stabilite în Anglia care a luat cazul pe cheltuiala proprie, a întreruperii de sarcină şi a reacţiei medicilor englezi. În ceea ce ne priveşte, am dat publicităţii doar acele informaţii pe care le-am considerat relevante şi care am considerat că nu contravin interesului fetiţei. Am respectat dorinţa familiei de a nu dezvălui locul în care urma să aibă loc intervenţia. De ce ne-am implicat? De ce am făcut toate acestea?
Cel mai bun răspuns e răspunsul la o altă întrebare: ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi făcut-o? Familia Florinei ar fi avut în faţă două opţiuni. Prima: să „rezolve“ cumva problema pe şest. Cu riscurile cuvenite în cazul unui avort la aşa o vârstă fragedă. Probabil că mulţi medici s-ar fi încumetat să o facă dacă n-ar fi fost aşa mult tam-tam. E vorba, nu-i aşa, de rutină. A doua opţiune: să păstreze copilul. Aşa cum ştim cu toţii, dar ne prefacem că e din altă lume, care n-are nimic de-a face cu cafenelele din Dorobanţi, în multe sate româneşti, în special în cele mai sărace, din judeţele Moldovei mame minore se mai întâlnesc.
Chiar Lăcrămioara, mama Florinei, a născut când avea 15 ani. E unul dintre argumentele cel mai des folosite de cei care s-au opus din răsputeri avortului, în acest caz. Ce s-ar mai fi întâmplat dacă nu ne-am fi băgat nasul? Următoarea fetiţă violată s-ar fi închis în ea, jenată, şi ar fi lăsat în urmă copilăria, iar următoarea familie care va fi păţit o asemenea „ruşine“ îşi va fi consumat drama cât mai în tăcere. Cât despre violator, probabil că acesta ar fi scăpat cu o chelfăneală din partea tatălui, iar familia ar fi încercat să ascundă secretul pe care tot satul îl va fi ştiut oricum. Cel mai uşor ar fi scăpat agresorul, deci. E banal, nu-i aşa?
Seamănă atât de bine cu ceea ce se întâmplă în România cu corupţii din politică, ucigaşii de jandarmi, teroriştii de la Revoluţie şi toţi caritaşii, bancorecşii, zambaccienii şi valizacubanii noştri de zi cu zi. Dar, uneori, e bine să-ţi pese, să te revolţi. Uneori, e bine să ieşi naibii din turmă. Aşa a făcut familia Florinei, care a ales să ridice capul din pământ, deşi se afla într-o situaţie cumplită. A ales să lupte, la vedere, pentru ceea ce ştia că este drept. A reuşit să forţeze lucrurile, să creeze un precedent despre care se vorbeşte nu doar în România şi, mai presus de toate, să-i ofere micuţei şansa de a închide o paranteză şi de a redeveni copil.