Ieri, am citit cu încîntare numărul dedicat de ”Gazeta Sporturilor” lui Gheorghe Hagi. Așa am aflat că marele fotbalist al anilor `80 - `90 a împlinit 50 de ani.
Vă mărturisesc că știrea aceasta, dimpreună cu tot numărul cotidianului de sport, m-au melancolizat. Astăzi, nu mă mai interesează fotbalul deloc – rar, foarte rar, văd cîte un meci internațional în care sînt implicate echipele mari ale lumii și atît. Dar în 1983, cînd Hagi venea de la Farul Constanța la Sportul Studențesc însoțit deja de zvonurile că este ”noul Dobrin”, aveam doar 14 ani și fotbalul mă pasiona. Știam echipe, jucători, așezări, clasamente, legende. Am crescut, așadar, cu ochii pe el. Dar nu e vorba numai de mine. În arhiva emoțiilor naționale, multe sînt legate de el, de meciurile naționalei al cărei lider exponențial a fost, de meciurile Stelei ori de trofeele pe care, cu echipe străine, le cîștiga prin Europa.
M-am decis să scriu cîteva rînduri despre Hagi într-un loc dedicat, mai ales, culturii din cîteva motive. Mai întîi, pentru că evocînd melancolia mea și reperînd marile emoții din trecut (vă mai amintiți entuziasmul din Piața Universității , cînd mulțimea striga ”Hagi președinte!” pentru că naționala noastră se calificase în sferturile de finală ale Mondialelor din 1994?) vorbesc în numele foarte multor cititori care împărtășesc același timp cu mine. Într-o țară în care nu ne mai unește aproape nimic, este un mic miracol că ne unește amintirea comună a unui fotbalist care ne-a scos pe stradă de bucurie, dar și din sărite de necaz. Pe toți, în același timp! În al doilea rînd, pentru că Hagi chiar mi se pare că este o personalitate națională. Într-o țară plină de personaje care iau înfățișări diferite de la oră la alta, el este o personalitate bine conturată, este un el însuși campion. Nu-l cunosc personal, dar îmi pare, caracterial, un bărbat rigid, tenace și încăpățînat, cu respect pentru sine trecut prin respectul pentru alții. Caracterul lui îmi pare exact invers felului în care juca fotbal. Dribla fantezist, pasa genial, inventînd geometrii splendide în mișcare, iar șutul său la poartă din zona colțurilor careului mare era letal. Fotbalul curgea din el cu naturalețe, uneori jucăuș, alteori incisiv, dar întotdeauna colorat. Hagi, însă, e un tip serios, cu o etică a muncii greu găsibilă la români și cu un simț al propriei competențe nemaiîntîlnit la o vedetă sportivă. Nu că ar fi multe vedete sportive de talia lui, dar și acelea care sînt, după vremea performanței, au grijă să facă lucruri care să le știrbească statuia, precum politică ori afaceri dubioase. La Hagi, e simplu: fotbalul e viața lui, fotbal a făcut mereu, fotbal va face tot restul vieții. Nu a vrut să fie ”impresar” , nici ”președinte”, nici ”conducător”. El știe să fie în iarbă, acolo îi place, acolo ne-a plăcut tuturor de el, acolo va rămîne. A construit o Academie de fotbal despre care aud numai vorbe bune. Toți candidații la președinție au făcut eforturi serioase de a-l avea într-o poză electorală, alături de ei (cel puțin despre candidații din 2009 și 2014 știu sigur!). Hagi a stat în banca lui. Mai bine zis, pe jilțul lui regal pentru că, în mitologia post-comunistă a României, Hagi are un loc special. Spre deosebire de Ilie Năstase, care a avut grijă să devină penibil pur și simplu, trecînd de la sport (ceva ce unește națiunea) la politică (ceva ce dezbină națiunea) vorbind complet aiurea, Hagi a înțeles menirea lui și, mai ales, a înțeles că un om adevărat este acela care își urmează menirea fără să derapeze. În fine, cred că despre Hagi ar fi bine să vorbim o clipă într-un spațiu dedicat culturii și pentru că este un mit național. Fiind popor mic cu destin mediocru, avem complexul arenelor internaționale. Nu trimitem prea mulți români pe marile scene ale planetei. Hagi a fost acolo. Că noi l-am iubit mai mult decît lumea largă care avea de iubit mulți alți mari fotbaliști în timpul acela, e adevărat. Dar în acei ani, el a fost un fel de mîndire a noastră. Noi am știut că Hagi e cel mai bun jucător român cu mult înainte de a ști lumea întreagă asta. În general, ai noștri pleacă anonimi, dobîndesc în străinătate acolade, eventual mor, și apoi ne grăbim să îi canonizăm și noi, cu lacrimi și puternice trăiri patriotice, firește. Cu Hagi a fost altfel. Cu Hagi nu am greșit. De cînd a plecat să joace la Real Madrid, noi știam că el este un mare jucător și îi făceam, toți, galerie.
Unii i-au reprorșat că nu a fost un jucător constant. Dar cum poți să reproșezi așa ceva unui talent excepțional? Nivelul său cel mai bun e aproape de geniu. Cum poți să reproșezi cuiva că nu e mereu, meci de meci, minut de minut, aproape de geniu? Vorba lui Mircea Lucescu: lipsa de constanță în joc este specifică tuturor marilor jucători. N-au cum să fie altfel.
Uneori, limba română îl scoate în decor. Alteori, nervii îl fac să derapeze misogin sau să gîndească abrupt. I se mai întîmplă și să fie nedrept. Dar Hagi e Hagi. Și acum, iată, are 50 de ani. Iar eu, după ce termin aceste rînduri, voi umbla puțin pe youtube să văd golurile lui de-atunci, golurile lui care mă făceau să simt că plutesc de fericire.