Spune o veche vorbă populară, că ajunge o lingură de rahat, nu de cel turcesc, într-un butoi cu apă limpede precum cristalul. Pentru că nu va mai bea nimeni! Ce vedem că se întâmplă cu așa-zisul cel mai mare partid de stânga din România, pare a se încadra perfect în logica arătată anterior. Din cei de pe scena de la marele miting al zecilor de mii de oameni îmbrăcați în alb, ce se adunaseră pentru a sprijini afirmata luptă cu Statul Paralel, nu a rămas decât acea lingură.
Debusolați de votul exprimat mai acum ceva zile, peste care s-a suprapus ascunderea liderului cu mustață dar fără cojones, lasă în urmă mai mult o adunătură decât o adunare de oameni politici. Am spus oameni… scuze, am vrut să spun neoameni. Și politici… scuze, am vrut să spun politruci. De ce? Pentru că a fi om, presupune, dincolo de inteligența superioară primatelor, din nefericire foarte rar dovedită, înzestrarea cu afecte morale, ce presupun, în primul rând, sentimente. Și nu mă refer la cele ce țin de compasiune, ci la cele ce țin de minima morală.
Istoricește vorbind, trădarea, deși iubită urechilor tuturor conducătorilor, mai mici ori mai mari, inexorabil, aduce lumii cu sine ura față de trădători. La fel și lașitatea, ce aduce cu sine sentimentul de scârbă, precum prostia îl aduce pe cel de milă. În atare condiții, în lipsa unor repere morale ce i-ar opri de la trădare, lașitate ori prostie, politrucii ar putea deveni oameni politici.
Când spun trădare, mă uit spre voturile a sute de mii de cetățeni, voturi ce au fost tranzacționate în cel mai pur stil mercantil, urmărit fiind doar interesul personal. Trocul astfel încercat de fostul mare lider stângist cu Statul Paralel a urmărit doar salvarea sa pe persoană fizică, cu aruncarea la coșul justiției a miilor de nevinovați. Și pentru asta, stângiștii rămași încă în libertate ar trebui să îi sancționeze dur pe cei ce continuă să se vândă pe față.
Lașitatea conjuncturalilor lideri ai coaliției guvernamentale în fața abuzurilor și asalturilor paraditorilor de destine, dar și în fața vocalilor haștagieni, a deschis calea perpetuării unor mecanisme de putere, ce nu au nimic de-a face cu statul de drept. Singura performanță notabilă a acestei lașități a fost perfecționarea și mai buna ascundere a subteranelor urât mirositoare ale puterii oculte. Peste toate, prostia a fost cea care pare să fi guvernat țara în ultimii ani. Prostia nu doar în ce privește alegerea luptelor în care s-au angajat, ci chiar în alegerea celor numiți în înaltele funcții publice și aduși pe post de profesioniști, cu o clasă sau două mai mult decât trenul.
Asistăm, așadar, nu doar la dărâmarea cu interes, deopotrivă național și chiar din afara lui, a unui mit politic postdecembrist ci și la contribuția neverosimil de stupidă la această demolare a celor care sunt, ori ar trebui să continue, ființarea învinsului de moment. Agățarea cu orice preț de funcții, onoruri, scaune și trecătoare guvernări la schimb cu lapidarea publică a celui ce până mai ieri nu îi ieșeau din cuvânt, arată o dată în plus nu doar micimea oamenilor aleși greșit ci și ipocrizia deșănțată a celor ce ne promiteau, cu gura plină, dreptatea cea până la capăt.
Însă atunci când această dreptate trebuia a se înfăptui cu secretare, bibliotecare, petroliste ori profesorași ratați, vina liderului cu mustață pare a fi mult mai mare.
După cum atitudinea determină altitudinea, la fel și vânzarea pe doi arginți a puținelor voturi ce le-au mai rămas va arăta, nu peste multă vreme, puținătatea lor. De la înfierarea doar verbală a Statului Paralel, nu le-a rămas acestora decât cafeniul lenjeriei de după colțul mesei. Și astfel s-a ajuns de la puterea baronului rozaliu, la lașitatea baronului maroniu.