Când treceţi prin strada Piaţa Amzei – ce face legătura cu Calea Victoriei – nu se poate să n-o remarcaţi. Casă mare, lungă, boierească, văruită în galben cu alb, cu două etaje, cu ferestre mari, înalte, străjuite de colonade, cu intrare pe sub un portic larg ce dă înspre un fel de maidan interior, folosit ca parcare, unde, în fund, se află alt corp de case, în timp ce în stânga, se întinde un şir de foste acareturi ale curţii boiereşti, astăzi nelocuite…(NOTĂ: Prin 1997, aflat la 9.000 de km de ţară, am avut privilegiul de a vedea în casa unui prieten arhiva unui mare scriitor interbelic, intrată în posesia lui după nenumărate aventuri ce nu fac acum, staţi liniştiţi! obiectul interesului nostru.
Şi, prefirând câteva dintre miile de acte, am dat peste o hotărâre a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a din Bucureşti, privind condamnarea în contumacie a lui Alexandru Cretzianu (mort în 1979), ultimul ambasador român la Ankara înainte de 1947, exilat apoi în SUA. Problema era mai complicată, în sensul că regimul comunist voia să ştie ce făcuse Al. Cretzianu cu un fond de 6 milioane de franci elveţieni. Adică, o parte din suma alocată cu discreţie Comitetului Naţional Român, spre a continua rezistenţa naţională în Occident. Ei bine, pe decizia aceea era scrisă adresa lui Al. Cretzianu: Str. Piaţa Amzei nr.5. Atunci, chiar m-a trecut un fior de mândrie. Acum, mi-a trecut însă!)
În dreapta, peste gard, curtea dă înspre o grădină generoasă, veritabil parc cu copaci, verdeaţă şi ronduri de flori, veche de peste 50 de ani, aflată în spaţiul interior al blocului în formă de „U”, de la numărul următor al străzii (şi a cărui faţadă este o latură a Piaţei Amzei!).
În rest, în imobilul de la nr.5 se află un număr neprecizat de chiriaşi pestriţi şi foarte manelo-volubili (care, vara, trântesc un grătar în curtea interioară, de moare lumea!), un salon de tatuaj şi piercing, camere de zbânţuială, o mică galerie de artă, iar, la parter, spre stradă, spaţii comerciale: magazin de haine, unul de metalo-chimice, un atelier al UAP şi, în fine, ospătăria de tip împinge-tava, cu un nume foarte inteligent şi fantezist ales. „Amzei”! În care, cândva, fusese un atelier de tapiţerie, dar, în pas cu moda, acesta a fost desfiinţat şi, în locul ei, a apărut o pizzerie, după care, în fine, de doi ani, această ospătărie popular-hipsteriotă.
În jurul ei, amuşină nu numai toată plevuşca birocrată de prin împrejurimi (înăuntru!) şi un cerşetor veşnic în picioarele goale (afară, chiar lângă gipanul patronului!), ci şi subiectul nostru de azi, însoţit de nervii tuturor locatarilor din blocul vecin.
Pentru că, zilnic, începând cu ora 7 dimineaţa, curtea interioară a blocului şi, implicit, fiecare apartament, sunt invadate de miasmele bucătăreşti ce ies şipurindu-se perfide din subsolul ospătăriei de la nr.5. Mai întâi, spre a pune lucrurile la punct, o puternică furtună de ceapă, ca o subţioară de tractorist în travaliu, urmată, un pic după aceea, de fuioare de rântaş, apoi, de aburi de ciorbă sau fiertură de fasole ce va ajunge iahnie, bătută sau cu ciolan afumat.
Aşadar, începând cu ora 7 dimineaţa, fiecare locatar – cu vezica biliară în piuneze – poate ghici, doar ieşind în balcon sau, dacă lasă uşa deschisă, direct din fotoliul din sufragerie, meniul zilei, de la sarmale, chiftele marinate, ardei umpluţi sau varză călită, până la mici, cârnaţi, cartofi prăjiţi sau friptură la grătar. Fără să se mişte din casă. Dar şi fără să vrea!
Fireşte, au fost făcute zeci de sesizări către autorităţi, întâmpinări sau proteste la faţa locului. Totul a fost zadarnic. Izurile, greaţa şi misterul persistă. Căci explicaţiile sunt disjuncte. Ori patronul nu vrea să instaleze filtre de aer şi un coş înalt de evacuare a noxelor (cine ştie, el s-o fi simţind protejat!!), ori inspectorilor Gărzii de Mediu le este foame tot timpul şi, ca atare, prea tulburaţi de clocotul sucurilor gastrice, nu bagă de seamă duhorile.
Singurul bucuros e cerşetorul desculţ de lângă gipanul patronului. Care cântă…