Îmi alunecă pe faţă, îmi intră în ochi. Din nou le evit cu abilitate. Chiar mă pricep, am devenit expertă. Burţi ale cerului, desenate cu cabluri groase de telegraf, guşi uriaşe schiţate cu talentul celor care le lasă să curgă în voie.
Sunt multe, dese, ar putea părea arătoase într-un demers artistic. Cineva priceput ar putea să execute un număr de circ printre dârele reci atârnând pe stâlpi. Dacă eşti mai puţin antrenat, poţi doar să le consideri ideile înde părtate la care nu ai ajuns niciodată, pistele pe care le întrevedeai pentru a-ţi desluşi cu mai multă acurateţe sensul vieţii. Poţi, dar te păcăleşti. Ele sunt totuşi doar fire palpabile, murdare şi încurcate.
De câteva ori m-am oprit brusc la întâlnirea inopinată cu aceste cabluri. Nu pentru că m-aş teme, dar trebuia să le salut cumva prezenţa, măcar printrun icnet, printr-o spe rietură, printr-un gest de autoa părare. Necăjiţii de pe stradă îşi aleg singuri reacţia. În privinţa eficienţei autorităţilor - me canismul e stricat. Cam ăsta e ritualul. Pur românesc.
Se face multă tevatură până se întâmplă ceva. Întâi strigă unul că suntem anacronici, că suntem leneşi, alţii îi sar în cap, se uită treaba o vreme, se aud apoi mai multe voci exasperate fiindcă nu se face nimic, în fine se ob servă problema, se ia la ochi, se cântăreşte la o bere cu colegii de parlament, se sifonează în presă, se fac câteva articole concomitent, mai sar câţiva pe forumuri şi în găşti familiale când nu mai au ce discuta despre apariţiile TV dezastruoase şi apoi cineva, vrând să atragă atenţia asupra lui, face propuneri de legiferare în speţa cu pricina. Iar mai apoi, pentru soluţionare, se aşteaptă, hăăăt, intervenţia norocului. Ştiţi în ce fază suntem, să aşteptam deci să apară şi norocul, să râdem copios cu el amin tindu-ne ce copii eram când ne-am dorit să nu mai confundăm firele de telegraf cu genele şi sprâncenele.