Discursul lui Ceaușescu la ceremonia funerară organizată pentru liderul dispărut era singurul care nu se mai vorbea de „tovarășul Dej” ci direct despre Gheorghiu-Dej.
Învățase extrem de repede să se distanțeze de cel pe care îl adulase până deunăzi. Comunicatul privind „eternizarea memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej”, imensul necrolog din „Scînteia” (scris de o comisie condusa de Leonte Răutu, din care făceau parte, probabil, Ștefan Voicu, Paul Niculescu-Mizil, Nicolae Corbu) purta titlul „Amintirea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veșnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a întregului popor”. Se poate observa crescendo-ul partid, clasa muncitoare, popor.
Mi-a mai rămas ceva în memorie, poate nesemnificativ, dar pentru mine șocant. Era chiar în ziua înmormântării, mergeam cu bicicleta, îl vad pe Nicu. Îl întreb unde se duce. Răspuns: „Mă văd cu Vasea Borilă, mergem să prindem pisici, le electrocutam și le înmormântăm în memoria lui Gheorghiu-Dej”. Vasea Borilă este fratele Iordanei, prima soție a lui Valentin Ceaușescu, mama lui Daniel Valentin. Nu știu ce au făcut până la urmă, dar pe mine acele cuvinte m-au lăsat perplex.
Nu pot să spun că eram devastat, nu avusesem vreo investiție emoțională puternică, ai mei nu erau printre devotații ori protejații lui Dej. M-a impresionat exact în acele zile faptul că profesorul meu privat de engleza Carol Popper mi-a adus numărul din „The Observer” cu funeraliile lui Churchill. La noi în casa nu era atmosferă de doliu. Știu că în alte familii de ilegaliști, mai ales între potentați, lucrurile erau diferite. Se plângea, cred, în casa Anei Toma și a lui Pantiuşa. S-o fi plâns și la Răutu ori la Apostol. Nu cred că s-au vărsat lacrimi în familiile Ceaușescu ori Drăghici. Începea o nouă dramă, cu noi rivali, cu noi lupte pentru putere.
Secta leninistă nu-și dezmințea regulile de funcționare. Peste câteva săptămâni Cornel Onescu, unul din aghiotanții lui Ceaușescu la Direcția Organzatorică a CC al PMR, lua locul lui Drăghici ca Ministru al Afacerilor Interne. Eram coleg de clasă cu Dorina, fiica sa. Onescu fusese cândva adjunctul lui Răutu la propagandă. Dorina este azi profesoară la Institutul de Arhitectură din București. Ori era acum mai bine de cinci ani când am văzut-o eu.
Ce se știa, ce se putea bănui despre succesiune? Evident, numai despre asta conversam cu Lena Răutu, cu Zaza Ioanid, cu Florica Jebeleanu. În „cazemata” lui Zazone (în curte, de fapt un fel de gang), casa din Bulevardul Mircea Eliade nr 2, ne întâlneam mai mulți, ascultam muzică. Venea Zambi (Radu Osman, nepotul de sora al lui Dej), Jackie Gaston Marin, sora acesteia Ileana, zisă Bebe, Nicu Ceaușescu, ba chiar și Zoia.
În acea periodă am cunoscut-o bine pe Zoia. Mi-a povestit că imediat după moartea lui Dej, când s-au dat jos de pe pereții claselor portretele acestuia și au fost înlocuite cu stema, a întrebat-o pe mama sa de ce se întâmplă acest lucru. Răspunsul a fost: „E mai frumos așa”. Peste nu mai mult de doi ani stema era înlocuită cu portretul lui Ceaușescu. Atunci am aflat, tot de la Zoia, de un tânăr cântăreț belgian care făcuse senzație la festivalul Eurovision. Se numea Salvatore Adamo. De la ea am primit noile ediții din Lucian Blaga si Ion Barbu, cărți de negăsit în librarii. Zoia era îndrăgostită de film și poezie, visa să devină regizoare. N-a fost sa fie...