Din noaptea de vineri spre sîmbătă, cînd semnalul dat de americani a arătat că tentativa de lovitură de stat din Turcia, a eşuat, fostul premier al României, fostul preşedinte al PSD, Victor Ponta, a fost lovit de un clocot al personalităţii incredibil la cineva care mai speră că va reveni în politica mare, credibil la o oală de ciorbă, care nu mai speră nimic.
Distinsul ţîpureşte pe Facebook de bucurie că preşedintele Erdogan a revenit şi nu oricum, ci de vreo zece ori mai forțos şi de vreo sută de ori mai decis să arate lumii ce înseamnă să te pui cu unul dintre locotenenţii lui Allah pe pămînt.
De ce şi-a făcut Victor Ponta un motiv de fericire devastatoare din victoria lui Erdogan rămîne un mister. E drept, în România Victor Ponta trece drept amicul de casă al lui Erdogan. Dacă şi Erdogan îl consideră aşa, am serioase îndoieli să cred, noul Mohamed al II-lea, Cuceritorul Uniunii Europene, avînd convingerea că nu poate fi amic decît cel mult cu celălalt Mohamed, Profetul lui Allah.
Victor Ponta vede astfel în triumful lui Erdogan triumful său, deşi deocamdată nu poate fi vorba de un triumf nici măcar în PSD, d-apoi în România. Nimeni nu spune că un cetățean nu poate fi față de politică și chibiț de galerie. Victor Ponta e însă politician sau, mă rog, se pretinde politician. Unui politician îi stă rău postura de chibiț al unui politician dintr-o altă țară.
Luînd întîmplările din Turcia ca pe niște întîmplări personale, Victor Ponta s-a apucat să facă sîc tuturor celor care, în România, şi-au exprimat unele îndoieli faţă de autenticitatea acestei lovituri de stat. Printre cei care şi-au permis (fără a-i cere voie lui Victor Ponta) să aibă unele îndoieli m-am numărat şi eu. De sîmbătă dimineaţă, am postat pe cristoiublog.ro cîteva nedumeriri în legătură cu felul în care s-a petrecut aşa-zisa tentativă de lovitură de stat concluzionînd:
Una din două:
1) Sau puciştii erau beţi. 2) Sau Erdogan a ştiut de Operaţiune dar a lăsat-o să se petreacă, dacă nu chiar a încurajat-o, prin ceea ce se cheamă exploatarea în orb.
Trăsesem această concluzie bazat pe sfidarea de către pucişti a oricăror reguli după care se desfăşoară o lovitură de stat militară. Multe dintre aceste reguli n-au nevoie să fie învăţate. E suficient să deţii o minimă inteligenţă.
Ceea ce am citit sîmbătă, amănuntele date spre seară de Ionuţ Cojocaru, unul dintre cei mai buni turcologi de-ai noştri, care a urmărit site-urile turceşti, mi-au întărit convingerea c-am avut de-a face cu una dintre cele mai caraghioase lovituri de stat din Istoria modernă, depășind-o în stîngăcii pe cea din august 1991 de la Moscova:
1) Puciştii ocupă sediul televiziunii de stat. Nu apare nici unul dintre ei ca să se prezinte Poporului turc şi, mai ales, să prezinte o Declaraţie solemnă, menită a anunța demiterea lui Erdogan, dizolvarea Parlamentului și preluarea Puterii ( pentru o perioadă de timp limitată- așa fac toți puciștii din lume- , după care se va reinstaura democrația. O astfel de Declarație conține în chip necesar atît motivele Loviturii de stat, cît și făgăduiala de păstrare a alianțelor de pînă acum. În locul noilor conducători ai țării, apare prezentatoarea, care citeşte un soi de Comunicat prin care se anunţă instituirea stării de asediu. După care, în clădirea televiziunii intră poliţia şi-i arestează pe militarii care o ocupaseră. La fel s-au petrecut lucrurile şi la CNN-ul turc. Bravii miliari turci, zişi şi militari NATO, au fost arestaţi de poliţiştii turci! Mai rău decît nişte şterpelitori de portofele din bazar! De precizat că aşa-zisa facţiune a Armatei n-a fost învinsă de restul Armatei, rămase loiale lui Erdogan, ci de Poliţie. Care Poliţie nu întîmpină nici o rezistenţă din partea militarilor turci. 2) Erdogan aterizează pe aeroportul Ataturk din Istanbul. Simpatizanţii săi îl aşteaptă deja pe pistă. Între aeroport și oraș sunt 23 de kilometri. Cum, cînd şi cu ce au ajuns ei la aeroport? Deşi puciştii anunţaseră c-au ocupat aeroportul, Erdogan şi simpatizanţii n-au fost stînjeniţi nici măcar cu un strigăt de Staţi pe loc! Nu treceţi! 3) Pe Podul peste Bosfor (de ce-au trebuit să-l blocheze?), bravii militari se predau poliţiştilor cu mîinile la ceafă după ce-au fost puşi să se dezbrace pînă la chiloţi. 4) Puciştii nu ocupă Parlamentul. Trag în clădire cu rachete. Repet, cu excepţia lui Victor Ponta, care a luat Criza din Turcia ca pe ceva personal, oamenilor normali nu le vine să creadă că pe lumea asta pot fi nişte tipi atît de nătîngi ca aşa-zişii pucişti.
Îndoielile privitoare la autenticitatea Loviturii sporesc acum, cînd vedem că tentativa a făcut din Erdogan unul dintre cei mai puternici conducători din Istoria Turciei. Erdogan a fost criticat, mai mult sau mai puţin convingător, de cancelariile occidentale pentru comportamentul minat de mari derapaje antidemocratice. Cu prilejul așa zisei lovituri de stat, secvenţele care au făcut înconjorul Planetei sînt cele pentru care un politician şi-ar da și viaţa ca să fie beneficiarul lor. La îndemnul lui Erdogan prin Facetime, mii de turci ies în stradă împotriva tancurilor, sfidînd starea de asediu.
Ce cancelarie occidentală mai are acum curajul să bată din picior pentru ca Erdogan să respecte drepturile omului? Niciuna.
Cancelariile occidentale, prinse pe picior greșit de deznodămînt (și ele și presa erau convinse că lovitura de stat va reuși!) se mulțumesc cu îndemnul adresat lui Erdogan de a nu-i beli pe miile de militari și judecători acuzați de implicare în puci. Să-i împuște, dar să le lase pielea pe ei!
Punctul cheie al Operaţiunii îl reprezintă întoarcerea lui Erdogan la Istanbul. Potrivit imaginii publice, aeroportul e în mîinile puciştilor. Între timp s-a lansat diversiunea cu elicopterul care a tras în vila de la Mare a lui Erdogan, care Erdogan, evident, plecase de acolo. Avem, aşadar, un Erdogan care, deşi ştie că e vînat cu rachete, că poate fi împuşcat de pucişti, se urcă în avion şi aterizează la Istanbul.
Ce Erou! Ce Super Erou! Ce Baiazid Ildîrîm! Imaginaţi-vă un Nicolae Ceauşescu care nu fuge cu elicopterul, ci iese în faţa mulţimii intrate în Comitetul Central. După ce-a făcut Occidentului o demonstraţie de forţă a popularităţii pe care n-o deţine nici un alt lider euopean, Erdogan a trecut la următorul pas: Sfidarea americanilor. Nu pe căi discrete, ci în public, în transmisie în direct.
Erdogan i-a cerut lui Obama să-l extrădeze pe Gulen, cel acuzat nu numai de a fi inspiratorul Loviturii de Stat, dar şi – atenţie! – de a fi cel care a pus la cale doborîrea avionului rus pentru ca Turcia să se certe cu Federaţia Rusă.
E un şah spectaculos dat Americii:
1) Dacă America îl extrădează pe Gulen, căcăcioşenia ei va fi răsunătoare pe plan mondial. 2) Dacă nu-l extrădează, Erdogan are în spate suportul popular pentru a trece la lovirea intereselor politico- americane în zonă, în beneficiul Rusiei.
Bazat pe acest suport popular, Erdogan va scoate limba şi la Occident:
1) Va promova Referendumul menit să-l facă preşedinte cu puteri de Padişah. 2) Va reprima orice tentativă de a scînci în favoarea democraţiei. 3) Se va autoproclama Liderul Lumii musulmane.
Întrebarea întrebărilor ne privește pe noi, românii: Dacă Erdogan se ceartă cu americanii, de partea cui vom fi noi, românii?