Constatare grăbită: Doamne, complicat de încurcat-confuze şi de aiurea amestecate în melanjul bălmăjit numai de Tine sunt căile nedesluşit de încâlcite şi de neguros-întortocheate ale Tale...! Citat: „Méfiez-vous de votre première impression: c’est toujours la meilleure”!!
Uneori, timpul se umflă prosteşte şi, pe un interval oarce, nu se întâmplă aproape nimic. În afară de tot ceea ce priveşte Omul cu nebuniile sale. Şi cu escaladarea insuportabilă a inexplicabilului. Alteori, doar într-o săptămână – cât mai lipseşte omul un pic din căminul naţional şi debarcă, la fel ca orice român, pe Rive Gauche sau Droite, depinde cum stai – se înşiră, într-o compresie mai dureroasă de zeci de mii de ori decât o injecţie cu penicilină făcută-n grabă, pe aţă (precum „mărgăritele” lui Victor Eftimiu... eheee! ce vremuri, când îşi comandase dumnealui propriul bust, încă din viaţă, în mica grădină din coasta Cişmigiului, unde o trimitea în fiecare zi pe Safta, femeia din casă, ca să şteargă praful de pe dânsa, adică de pe statuie!... o, tempora, repet... scuzaţi paranteza!), nenumărate mostre de „oameni, fapte şi întâmplări” (cum scria la „Scânteia”, pe pagina 2!)... Iertare (e tare!).
Mi-am adus aminte de arbănaşul nostru, iar nu de un alt înşiruitor, mult mai celebru, de „mărgele de sticlă”, fiindcă domnul cu citatul din debut (o să-i dezvălui numele la final!) spunea (n.n. citatele îi aparţin pe toată durata lecturii!): „Il est des gens dont on oublie l’absence aussi vite que la présence”! Între timp, bineînţeles c-a „mierlit-o” şi el... (o să înţelegeţi, deci, de ce am recurs la un astfel de „langaj”!). Dar fără să-l uităm. Cum spuneam, Atotputernicul le aşază cum vrea Dânsul, dragul de El. Parcă ar fi de-al nostru. Adică de-a valma. Ca-n secvenţele unui film suprarealist, a cărui derulare poate dura şi o viaţă. Iată, de pildă, o singură secvenţă din această peliculă perfect adevărată...
S-a petrecut pe Rue du Faubourg Saint-Honoré, aia ce pleacă dintr-un colţ cu Rue de Berri şi, apoi, se duuuuce, se tot duce paralel cu Rue de Rivoli, de-a lungul Palatului Élysées şi grădinilor lu’ „ma’ame Brigitte”(!), apoi, mai departe, spre Grădinile Tuileries, până se încocomârleşte cu Rivoli, în colţ la Palais Royal. Deci, v-am dat, cum ar zice amicul din care tot citez şi căruia continui să nu-i dau încă numele, „le coinsteau”! Locul, zona, regiunea...
Aşadar, doamnelor şi domnilor, pe Rue du Faubourg Saint-Honoré, una dintre cele mai scumpe, mai elegante, mai luxoase, mai exclusiviste şi cu buticurile cele mai potrivite pentru „ma’ame Brigitte”(!), străzi din Paris, pe această arteră ultra-fiţoasă (în comparaţie cu ea, Champs Élysées a ajuns o ulicioară din Urziceni!), cam în dreptul străduţei d’Anjou, deci, se îndrepta spre mine, ca un bolid, pe trotuar... cine? Ei bine, n-o să vă vină să credeţi. O... călugăriţă. Da, da, da! O măicuţă nu bătrână, cu brâul de lână, ci una bucăţică tinerică-frumuşică-drăguţică. Haine cenuşii, basma albă şi o borsetuţă pe după umărul drept. În fine, un fel de dar al lui Dumnezeu, oferit însă fără drept de atingere. Buuun... şi ce-i cu asta? – veţi spune. Păi venea nu mergând, doamnelor şi domnilor. Ci într-o fugă absolut nebună, dementă. Alerga lipăind cu sandalele negre pe asfaltul tare şi pufăia din obrajii roşii, fâlfâindu-şi la spate coada strânsă sub basma, de ziceai că-i o gazelă încrucişată cu un Airbus-320.
Într-o viteză incredibilă, ca un uragan graţios, se năpustea spre mine să mă calce, căci de-abia am avut timp să mă feresc. Ex’ze-moi, m’sieu’! Deci, o călugăriţă venea în galop dinspre Louvre spre Élysées, (am glumit, „ma’ame Brigitte”(!) e vigilentă!). Sau Madeleine, într-o problemă ce nu suporta amânare. De serviciu. Divin. Atât. Şi, pentru că totul e „luxe, calme et volupté”, mi-am amintit de acest galop sănătos.
Închei cu citatul: „Tout compte fait, on ne laisse après soi que des regrets et des enfants”. (San-Antonio aka Frédéric Dard)...
Din Paris, cu drag, Alice!