A fost o vreme când studenții nu cereau mai nimic pentru ei, ci pentru noi toți. Anumite deziderate și le-au împlinit, altele, în schimb, nu.
Înființată imediat după Revoluție, Liga Studenților a fost un suflu de aer proaspăt în atmosfera încă saturată de comunism din anii ’90.
Coagulată în jurul charismaticului său lider, Marian Munteanu, Liga nu avea revendicări materiale, practice, precum actualele asociații studențești. Nu cerea burse, transport gratuit sau locuri de cazare și condiții mai bune de trai în cămine.
Era, mai degrabă, o entitate civică ale cărei doleanțe ne priveau pe toți. Revendicările studenților priveau întreaga societate și tocmai de aceea era o forță de care se temeau atât Ion Iliescu, cât și noua camarilă neocomunistă care preluase Puterea. Asta pentru că principala lor doleanță era lustrația, înlăturarea tuturor care ocupaseră funcții de conducere în fostul aparat de stat comunist, așa cum se cerea prin celebrul „Punct 8, al Proclamației de la Timișoara”.
Liga Studenților putea scoate în stradă zeci de mii de oameni, pe care să-i țină acolo cât era necesar, lucru demonstrat de „Fenomenul Piața Universității”. Membrii Ligii au fost bătuți de mineri, intimidați sau amenințați, dar n-au cedat. Ușor-ușor, din păcate, forța ei s-a aneantizat, odată ce studenții din primul cincinal de după ’90 și-au terminat studiile și au pornit pe propriul drum.
Generațiile care au urmat, mai pragmatice, au obținut drepturi și facilități la care nici nu visau studenții din 1990- 1995. Și-au pierdut în schimb atât forța cât și principiile. Iar primul lor lider, Marian Munteanu, prin evoluția sa post-Ligă, a dezmăgit o întreagă generație rebelă.
De la UASCR la o asociație studențească absolut liberă
Antonie Popescu și Gabriel Zbârcea sunt ambii avocați și fost membri ai Ligii Studenților. Toni Popescu, în 1990 student la Chimie și ulterior absolvent de Drept, a fost încă de la geneza mișcării studențești, iar Gabi Zbârcea, intrat la facultate abia în 1991, i-a urmat în funcția de președinte al Ligii lui Marian Munteanu. „Am fost cel mai longeviv în funcție, între 1993 și 1995”, râde Gabriel Zbârcea.
Până în decembrie 1989, studenții nu se puteau asocia decât în cadrul Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR). Liga Studenților era, practic, prima mișcare studențească liberă, necontrolată. Antonie Popescu n-a apucat să fie înscris, cu anasâna, în UASCR, iar Gabi Zbârcea era încă în liceu, dar participant activ la toate acțiunile Ligii:
„Eram la liceul Lazăr și veneam cu colegii în fiecare zi în Piață. Deaia ne-au și vizitat minerii, mai apoi. Eram la toate evenimentele importante și ca liceean și dup-aia, ca membru. I-am vopsit gardul lui Iliescu, la Cotroceni, și am mâncat bătaie de la sepepiști. Și am descărcat și câteva basculante cu gunoi în Piața Victoriei, în operațiunea «Jos gunoiu’ Văcăroiu»”, se distrează Gabi Zbârcea.
Liga – o mișcare civică altruistă și idealistă
Și, cum s-au pus bazele creării Ligii Studenților? Într-o cameră de cămin, la Universitate, sau la vreo cârciumă frecventată de studențime? „Bazele Ligii Studenților, așa scrie și în primul său Statut, au fost puse chiar în Piața Universității de către participanții la «marea manifestație anticomunistă din 21 Decembrie 1989, moment de curaj și demnitate civică de la care ne vom revendica întotdeauna».
Majoritatea fondatorilor erau de la Litere, de la Universitate, se știau și din cămin”, se emoționează Toni Popescu cel care a pus piatra de temelie a facțiunii „chimiste” a Ligii.
Primul președinte al Ligii a fost Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu – vicepreședinte și Gabriel Nuță – secretar. „Ultimul a plecat în SUA după represiunea din 13-15 Iunie 1990. Mulți au ales să plece la studii sau să profeseze în Occident”, oftează Toni Popescu.
Pe fondul noianului de revendicări la care era supusă noua putere politică, mai veneau și studenții cu ale lor. Ce vroiau studenții acum 30 de ani? „Își doreau normalitate, o lume și o viață normală. În primele zile părea ca Revoluția izbutise, dar n-a fost așa!”. Și mai adaugă că studenții voiau o cotă de reprezentare de 30% în Senaturile și Consiliile facultăților, dar, în principal, reforma societății. Gabi Zbârcea îi întărește spusele: „Noi am vrut lustrație! Fără activiști comuniști în funcții publice.
Tot ce însemna «Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara». Mișcarea noastră a fost, mai degrabă, civică, de atitudine, non-partizană, dar simpatizantă cu partidele istorice. Revendicările noastre erau altruiste, idealiste. Nu ceream mai nimic pentru noi, ci doar îndepărtarea celor care au făcut și puteau să facă rău. De-asta ne iubea lumea!”.
Rolul politic al Ligii. Scopurile primordiale au fost îndeplinite
Dar care a fost rolul politic jucat de Liga Studenților în acei ani? Că a jucat un rol… Gabriel Zbârcea spune că, atunci, Liga era mai închegată ca orice organizație de tineret a oricărui partid: „Vocea noastră o ascultau și guvernanții și opoziția”.
Toni Popescu e mai discursiv: „Rolul a fost unul pur civic! Nu am avut reprezentanți nici în CPUN și nici candidați la Parlament! Generația Pieței Universității 1989-1990 a avut trei mari «target»-uri prioritare: decuplarea Romaniei din sfera URSS, cu ieșirea din blocul militar sovietic, aderarea la NATO și reîntoarcerea în Europa!
Toate au devenit realitate. Generația și-a atins «target»-urile”. Și mai adaugă că un mare merit el Ligii este de a fi introdus pe agenda publică tema Basarabiei și Bucovinei: „A mai fost și Drumul Crucii, când patruzeci de tineri au venit pe jos de la Chișinău la București, cea mai mare campanie națională pentru Basarabia după dezmembrarea URSS”.
Marian Munteanu, înger și demon
A fost sau n-a fost Marian Munteanu un lider bun? Că s-au vehiculat o grămadă de lucruri despre el, de la aplecarea sa către curentul legionar până la naționalismul excesiv. Gabriel Zbârcea e conciliant:
„Marian Munteanu a fost un lider charismatic. Avea priză, discurs și mulțimea îl urma. Era tot ce conta în acel moment.
Întodeauna au existat disensiuni specifice vârstei și entuziasmului, dar important este că, atunci când era necesar, ne mobilizam și eram uniți!”. Antonie Popescu întărește și el: „Da, a fost un lider bun. Transformarea unei manifestații de protest în ceea ce s-a numit «Piața Universității» li se datorează și liderilor de acolo. Însă, după aceea, a taiat întregul suflu al acelei generații. S-au vehiculat…
Nimeni nu a scăpat de insulte, calomnii și violențe. Aria calomniei a fost extinsă tot mai mult cu ajutorul toxic al Televiziunii Române și al lui Ion Iliescu și cu diversiunile securiste”. Amintirile Mineriadei nu pot fi uitate nicidecum A urmat Mineriada din 13-15 iunie 1990. Cum au trăit cei doi foști studenți, ex-membri ai Ligii, pe scurt, acele zile îngrozitoare?
Avocatul Toni Popescu se înfioară și astăzi cum violența și sălbăticia s-au revărsat pe străzile din centrul Capitalei:
„A fost o teroare organizată, asistată și dirijată de instituțiile Republicii, subteran sau pe față, în văzul tuturor, împotriva trecătorilor, studenților, celor cu aliura de intelectual, in genere asupra oricărui opozant contra comunismului și FSN-ismului. Pătrunderea prin efracție și devastarea Universității și Facultății de Arhitectură, a sediilor Asociației 21 Decembrie 1989, PNȚCD, PNL, Societății Scriitorilor din București, ale ziarelor de opoziție Dreptatea, Liberalul, Baricada, sau independente, ca România liberă, incendierea apartamentelor sau caselor unor lideri politici precum Ion Rațiu, Corneliu Coposu - imagini care au zguduit lumea civilizată. România a atins, atunci, pragul cel mai de jos al învrăjbirii, fiind adusă în pragul războiului civil. Răni, sânge, capete sparte, mâini și picioare rupte, înjunghieri cu șurubelnițe și cuțite…”.
Iar Gabriel Zbârcea povestește și el cum au „vizitat” minerii Liceul Gheorghe Lazăr, unde învăța: „M-au legitimat să vadă dacă am fost la vot, da’ aveam 17 ani... Am fost și în Piață, pe 13, când am aflat ce se petrece. S-a aruncat cu pietre și ce găseai la îndemână și ei contraatacau cu bastoanele. După ce am reocupat Piața am crezut că o nouă Revoluție începuse. Nu începuse nimic. Pe 14 au venit minerii și au urmat atrocitățile știute”.
Antonie Popescu: „ Nu există resentimente față de activitatea lui Munteanu la Ligă”
Jurnalistul Marius Ghilezan a scris, la un moment dat, că Marian Munteanu cam băga mâna în donațiile primite de Ligă. Mulți dintre membrii de atunci au resentimente față de emblematicul lider al Ligii. Care este adevărul și de ce este așa de contestat? Ambii avocați dau din umeri. Doar Antonie Popescu comentează: „Nu cunosc acest aspect, n-am auzit un astfel de reproș la Ligă, trebuie întrebați cei care spun că știu. Nu știu și nu cred că există resentimente ale membrilor de atunci față de Marian Munteanu pentru activitatea sa de la «Liga Studenților». Iar noi vorbim acum despre o ligă a studenților, nu una a absolvenților”. Dar cum văd cei doi foști membrii ai Ligii, astăzi, la 30 de ani de la „Fenomenul Piața Universității”, dezvoltarea personală a fostului lider al studenților, Marian Munteanu? Gabriel Zbârcea recunoaște că pentru el, atunci, Marian Munteanu a fost un model: „L-aș fi urmat oriunde mi-ar fi cerut. Ulterior, însă, n-am mai fost de acord cu linia sa”. Antonie Popescu e mai sintetic: „Probabil că mulți se așteptau ca, după absolvire, Marian Munteanu să devină lider al unui partid istoric din România…”.
Așteptări și deziluzii
A fost sau nu Marian Munteanu o dezamăgire? Că pentru cei din Piață și dintre simpatizanții lor din țară cam asta e percepția, mai ales după asocierea sa politică tocmai cu Virgil Măgureanu, primul director al SRI și, ulterior, cu repetatele și eșuatele sale încercări de a deveni actor pe scena politică? „Mi-aș fi dorit să-l văd, după 1992, lângă Corneliu Coposu.
Consolidată cu toată Liga Studenților, cu cei răspândiți prin toată lumea după 13-15 iunie, pe care azi i-am numi diaspora, probabil că în 2000, Convenția Democrată din România (CDR) nu pierdea puterea și Iliescu nu se mai întorcea”, nu-și ascunde deziluzia Antonie Popescu.
La fel de deziluzionat este și Gabriel Zbîrcea: „A fost o mare dezamăgire pentru că aveam așteptări uriașe de la Marian Munteanu. Primul lucru când am ajuns la facultate a fost să mă duc la sediul Ligii, să mă înscriu și, pe carnetul de membru, să-i cer un autograf”.
Dezideratul ca dezideratul, dar de unde veneau banii?
Dar care erau resursele financiare al Ligii? Că e greu de crezut că se finanțau exclusiv din cotizațiile membrilor. Cine o finanța, ce donații se primeau și sub ce formă?
Gabriel Zbârcea spune că existau donații de la persoane fizice, că studenții cotizau simbolic și că sediul era asigurat de Universitate, dar Antonie Popescu știe mai multe: „Cotizațiile contau. Liga avea mii de membri contributori, edita un ziar, Glasul – pentru care, la al treilea număr lunar, tipografii au făcut grevă să nu mai apară decât într-o formă cenzurată – ai carui redactori au fost bătuți grav de mineri. După 13-15 iunie, Ministerul Culturii i-a tăiat cota de hârtie tipografică.
Presa nesupusă FSN a oferit Ligii Studenților pagini sau loc în paginile sale pentru articole scrise de studenți. Au fost importante ajutoare venite din partea unor universități și organizații studențești și sindicale, a unora din Franța, Polonia, Elveția, Germania, SUA, a unor fundații occidentale pentru democrație și drepturile omului, inclusiv din partea Exilului românesc”.
Toni Popescu mai spune că, din păcate, Liga Studenților nu a reușit să redeschidă accesul tuturor tinerilor la patrimoniul și fondurile UASCR și UTC, care au fost deturnate de FSN, prin inființarea unor asa-zise fundații de tineret.
Solidarizarea fără precedent a studenților de la Marina Militară
În „Fenomenul Piața Universității” Liga Studenților a fost entitatea coagulantă a oamenilor care se adunau, zi de zi, în centrul Capitalei. De unde până unde ideea deschiderii celebrului balcon de la etajul întâi al Universității? Nu s-a opus nimeni, n-au avut piedici din partea Rectoratului de pe atunci? Tot Antonie Popescu știe mai multe: „A fost o decizie a Ligii și Rectoratul nu s-a opus. Cred că nici nu s-ar fi putut opune… Nu-mi amintesc, nici în anii următori, ca vreun rector sau prorector să se opună deschiderii balconului la vreo manifestare comemorativă sau civică, de protest, a Ligii”.
Zilnic, apăreau noi și noi grupuri de studenți din toată țara care se solidarizau cu cei din Piață. Au fost chiar și cei militarizați din Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”, de la Constanța. „Această solidarizare a fost un fenomen interesant, unic. Cu totul atipic, studenții de la marină mai întâi și-au creat Liga lor aderând la «Liga mare» si apoi s-a fondat Institutul de Marină Civilă, prin protest în Piața Victoriei, pe 6 Februarie 1990. Guvernul a cedat, a trebuit să demisioneze Ministrul Apărării, generalul Militaru, care le strigase că-s dezertori, că au părăsit cazarma și au ieșit la protest în Constanța deplasându-se la București și fuseseră amenințați cu procuratura militară.
Cenaclul din Piață coordonat din „Balcon”
S-au cântat melodii care au intrat în istorie: „Imnul Golanilor” al lui Pațurcă sau „Exercițiu” al lui Vali Sterian cu celebrele versuri: „
Revoluție, Figurație. Emanație, Aberație”.
Cum era atmosfera sus, în balcon, că în piață se știe cum a fost? Avocatul Popescu spune că nu era ușor să ferești manifestarea de provocatori și veleitari: „Trebuia ținut piept provocatorilor, presiunilor și încercărilor de deturnare a mesajului Pieței Universitatii, pe lângă «aportul» securiștilor, a celei mai retrograde părți a Ministerului de Interne, UM 0215, care s-a ocupat și de «represiunea barbară și salbatică» așa cum o numește hotărârea CEDO, trebuia ferită manifestarea și de veleitarism…”. Toni Popescu se emoționează vizibil când își aduce aminte de atmosfera superbă, de cenaclu, din Piață.
La trecutu-ți mare, jalnic viitor
S-a cam ales praful de acea Ligă a Studenților. Acum mai fiecare Universitate, de stat sau privată, are propria sa ligă, dar nu există o stuctură centralizată, să le reprezinte interesele. De ce?
Gabriel Zbârcea e mândru de vremurile pe care le-a trăit și cam amărât de ce a venit după generația sa:
„Noi, Marian Munteanu, apoi eu, am condus o Ligă puternică. Când am preluat ștafeta era foarte puternică. Regret că, în ’96, nu am fost în stare să coagulăm o listă de revendicări, sau de nume, care să fie însușită de CDR. Din păcate, mișcarea studențească ulterioară a ieșit din sfera de atitudine civică și a intrat în cea economicosocială, cu predilecție pe probleme legate de cazare, burse, transport și alte facilități. Și, cred că a existat și există un interes major ca mișcarea studențească să nu fie unită și vocală pe scena politică”.
Antonie Popescu analizează și el, lucid: „Nu putem compara generația de atunci cu alte eșantioane de tineri de acum, având alte experiențe și aspirații. Nici nu cred că ar trebui o structură centralizată să le reprezinte interesele. De altfel, există vreo două-trei structuri confederative. Mai există vreo două organizații care se declară sindicaliste mai multe decât civice, cu lideri prin siajul PSD, nemulțumite și ele probabil de declarațiile belicoase ale ministrului Finanțelor care atentează la facilitățile obținute prin grevele și protestele prelungite de la sfârșitul secolului trecut.
A fost mai vizibilă Liga Studenților din Iasi în disputa sa de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași dintre o parte a comunității academice și rectorul suspendat Tudorel Toader, controversat Ministru al Justiției. Într-o societate democratică, fie ea și neconsolidată, tinerii care vor să schimbe ceva se pot înscrie în partide politice, cu acces la putere - mai ales că aceste politici sociale sunt apanajul grupărilor și partidelor socialiste care s-au tot perindat la guvernare în ultimii 30 de ani. Dacă situația s-ar agrava și studenții probabil că ar reacționa - rămânând un barometru al funcționarii instituțiilor democratice dintr-o țară”