Dacă remanierea ar fi o minge de fotbal, ar urmări acelaşi traseu pe viu pe care îl parcurg momentan în eter declaraţiile politice cu privire la remanierea Guvernului – anunţată la televizor ca un eveniment spectaculos ce se va lăsa cu capete de miniştrii tăiate.
Arbitrul central şi în acelaşi timp jucătorul principal de pe teren, preşedintele Băsescu a fixat jaloanele: “repriza” guvernului Boc (a patra) se va termina fix pe 1 septembrie. Dacă finalul reprizei este “fluierat” de arbitrul central sau de cel de linie (vă las să ghiciţi cine este) rămâne de văzut (inclusiv cu consecinţe individuale asupra miniştrilor), cert este că “repriza” va dura doar până atunci.
După toate probabilităţile, vor fi “jucători” care îşi vor încheia cariera administrativă la nivel înalt. Nu suntem ca Fabio Capello, antrenorulAngliei, să dorim doar jucători tineri şi să aruncăm un David Beckham la gunoi. Dacă ţara asta ar fi avut pe cineva cu atâta ştiinţa în ale administraţiei câtă tehnică are Beckham doar în piciorul stâng, am fi fost şi noi cu 20 de ani mai înaintaţi. Înainte de orice lovitură şi de finalul anunţat al acestei reprize (pentru că sunteţi conştienţi că urmează o nouă repriză cu o formulă relative apropiată, nu?), în România se va face mult joc de glezne.
Unii deputaţi PDL au ieşit deja pe “surse” să ceară capul lui Vlădescu, Şeitan şi compania. Alţii s-au grăbit să se “înfigă” şi în jucătorii UDMR-isti. Marko Bela a ieşit la înaintare cu o declarative prin care îşi apără toţi miniştrii antrenaţi şi susţinuţi de el. Din tribune, atât spectatorii, cât şi telespectatorii ţipă în egală măsură a schimbare şi a neputinţă. Mediatorii sunt televiziunile.
Atmosfera nu este deloc sărbătorească, iar pe post de vuvuzele avem declaraţiile idioate înghesuite pe micile ecrane: ele vin în mod egal de la guvernanţi şi de la contestatarii lor. Ai putea jura că “meciul” riscă să se lase cu aruncat de scaune în teren, darde fapt e doar o fanfaronadă cu multe ameninţări, puţine fapte concrete şi rezultate foarte slabe. După finalul anunţat - remanierea, se intră de obicei în prelungiri, pentru că nimic niciodată în România nu se poate întâmpla exact la timpul la care a fost anunţat. În general sunt necesare cel puţin încă două săptămâni în care maşinăria administrativă şi politică se porneşte, se opinteşte, se hurducă, până când în final ajunge să taie capul vreunui ministru sau maximum vreo doi - trei. De unde spectatorii înfierbântaţi sperau să vadă mult sânge şi schimbări spectaculoase, precum şi o tactică complet nouă - constată pe viu un nou şut cu stângul în dreptul după multe piruete pe loc. La final, deşi înfrânţi mereu, umiliţi în toate clasamentele europene sau mondiale, ne încurajăm singuri: dom’le, am încercat, dar nu s-a putut, totuşi am dat tot ce am putut din noi. De dat am dat şi dăm – tot ce avem mai rău. Iar jocul de glezne nu mai păcăleşte niciun spectator cu leafa proaspăt redusă.