”Dacă mi s-ar da o lună de antichitate și aș fi liber să aleg unde și cînd vreau să o petrec, aș petrece-o în Bizanț, cu puțin timp înainte ca Justinian să deschidă Sfînta Sofia și să închidă Academia platonică.” – scrie undeva William B. Yeats. Motivul pentru care poetul alegea acel timp și acel loc era convingerea sa că, prin cîrciumile acelui Bizanț , ar fi putut găsi pe unul dintre cei care au dus arta mozaicului la nivelul uimitor pe care îl admirăm și noi astăzi, după un mileniu și ceva. Acest artist absolut al mozaicului ar fi avut cunoștințele să-i răspundă lui Yeats la cîteva întrebări fundamentale, printre care și cea referitoare la pogorîrea supranaturalului în lumea noastră. Fiorul rîndurilor lui Yeats nu este doar liric și metafizic, este nostalgic.
În general, orice evocare a Bizanțului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrșit la soroc, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre Polisul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrșit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanității – au durat suficient de mult ca să arate tot ce pot, ca să ne învețe tot ce ne puteau învăța. Despre Bizanț, însă, vorbim mereu cu o umbră de regret, ca și cum vorbim despre un om care s-a sfîrșit înainte de vreme. Interesant este că, simțind astfel, nu facem decît să consacrăm, peste mileniu, spiritul întregii sale istorii. Bizanțul s-a născut dintr-o nostalgie și a murit cu alta: a apărut din nostalgia pentru gloria apusă a Romei și a murit cu nostalgia de a fi ratat obiectivul de a repeta (sau de a continua la același nivel) marea istorie a Romei. Bizanțul a fost locul în care Roma și Atena ar fi putut fi reconciliate, armonizate și împletite, rezultînd Capitala perfectă. O utopie! Deși avea toate datele să reușească, Bizanțul a ratat.
Interesant este că cel dintîi mare împărat bizantin, cel al cărui timp îl nostalgizează pe Yeats, adică Justinian I, a ajuns un împărat reformator și benefic imperiului tot dintr-o mare nostalgie. La Justinian I, nostalgia era, de fapt, iluzie trăită. El nu doar că tînjea după vremurile de glorie ale Imperiului Roman, el era atît de convins de eternitatea Imperiului, încît trăia perfect convins că este un împărat roman pur și simplu. A fost, de altfel, ultimul împărat al lumii care vorbea latina ca limbă maternă. Justinian I a devenit împărat al Bizanțului în 527, într-un timp în care rostul istoric al Imperiului Bizantin, acela de a fi locul marii întîlniri între cele două mari religii, nu se întrezărea încă. În 527, islamul pur și simplu nu exista - Mahomed nici nu se născuse încă.
Justinian I, spunea Vladimir Hanga, a vrut să fie omul marilor restaurări: politice, religioase și legislative. Efervescența vieții creștine în Bizanțul său a fost determinantă pentru întreaga viziune a împăratului asupra lumii. Fondatorul imensei Catedrale Sf. Sofia (catedrala unui concept!) era un om auster, serios și determinat, un iubitor al ordinii. Justinian a urmat la tron lui Justin, unchiul său analfabet, dar plin de glorie militară, care ajunsese împărat prin voința soldaților săi în 518. Justinian i-a fost cel mai aporpiat confident și, adoptat ca fiu fiind, i-a succedat la tron. Cînd a devenit împărat, Justinian avea, de partea realității, un imperiu slăbit, o umbră a ceea ce fusese odată, dezordini sociale, dispute teologice dezbinătoare și o economie haotică. Nici forța militară a Imperiului nu era îngrijorătoare pentru adversari, după cum aveau să o dovedească viitoarele lor expediții. Justinian a intuit corect că rigoarea instituțională a dreptului roman trebuia readusă în cetate. Reforma urma să se facă prin regăsirea rădăcinilor ordinii și justiției.
În 528, Justinian a numit o comisie formată din 10 juriști, sub conducerea unui faimos profesor de drept al timpului, Tribonian, și le-a cerut să elaboreze legislația pentru a restabili ordinea civilă în Imperiu. Un an mai tîrziu, a apărut ceea ce știm astăzi sub numele ”Codul lui Justinian” (Codex Iustiniani), adică o colecție a tuturor edictelor imperiale emise de la Hadrian (79 – 138) pînă la zi. Această operă de codificare, prin forța ei legislativă, dar și prin însăși actul constituirii ei, urma să fie suficientă pentru a reinstaura dreptul roman în toată splendoarea sa. Cel puțin, așa credea Justinian la început. Realitățile, însă, vorba unui filozof de ocazie, sînt complexe. Așa se face că, un an mai tîrziu, Tribonian a fost din nou chemat și pus la treabă. De această dată i s-a ordonat să strîngă toate operele rămase de pe urma jurisconsulților romani, să selecteze textele importante încă relevante și să le publice împreună, pentru a fi reper practicienilor dreptului, căci dreptul există cu adevărat numai în măsura în care se aplică în spiritul și în continuitatea sa. Comisia lui Tribonian s-a structrat în trei subcomisii, pe parcurs s-a creat și o a patra, și s-au apucat de lucru. Munca era imensă, căci trebuiau compilate peste 2000 de cărți scrise într-un veac și jumătate de efervescență jurisprudențială. Justinian le-a dat un termen de finalizare rezonabil: 10 ani. Uimitor pentru toată lumea, lucrările au mers foarte ușor și opera s-a încheiat în 3 ani. Au apărut astfel, în 50 de volume, ceea ce știm astăzi drept ”Digestele lui Justinian” (Digesta) sau, în limbaj grecesc, ”Pandectele”. ”Digestele” nu au fost doar simplă operă de compilație, ci și un efort de aducere la zi a scrierilor compilate, intervențiile echipei lui Tribonian în textele antice rămînînd în istorie sub denumirea de ”tribonisme”. Identificarea și studierea acestor interpolațiuni a devenit o preocupare încă de la finalul evului mediu, constituind una dintre cele mai îndelungate și pasionante aventuri științifice din istoria intelectuală a dreptului. În timp ce încă se lucra la ”Digeste”, Justinian a făcut un pas mai departe. În 533, l-a convocat din nou pe Tribonian, de data aceasta alături de alți doi renumiți profesori de drept, Teofil din Constantinopol și Doroteu din Beirut, cerîndu-le să elaboreze un fel de manual de drept pentru uzul studenților și practicienilor deopotrivă. Au rezultat ”Instituțiunile” (Institutiones), lucrare care cuprinde descrierea și analiza instituțiilor juridice, inclusiv punctele de vedere adesea diferite ale teoreticienilor asupra unor situații de drept. Între timp, alți juriști au alcătuit colecția tuturor edictelor emise de Justinian însuși sub titlul de ”Noile constituții” (Novellae Constitutiones) – operațiune care a continuat și după moartea împăratului. Aceste patru lucrări, împreună, constituie ceea ce începînd cu secolul al XII-lea se cheamă ”Colecția dreptului civil”(Corpus Iuris Civilis). Istoricii știu astăzi că, ceea ce Justinian a vrut să fie o operă legislativă de vîrf care să relanseze dreptul roman a fost, de fapt, punctul său final. Un ”Gran Finale”, așa cum dreptul roman merita! Cu Justinian, dreptul roman și-a încheiat glorios istoria practică. Din acel moment, spiritul său, instituțiile sale, logica sa și, mai ales, filozofia sa un pic stoică dar compatibilă cu umanismul după cum se va vedea cîteva secole mai tîrziu, au rodit în întreaga lume, producînd civilizație, pace și bunăstare. Fundamentul bun al civilizației noastre a fost clădit, de fapt, dintr-o mare nostalgie.
(februarie 2014)