Acum că s-a dezumflat la bursă şi Facebook, ne rămâne un pic de timp până la următorul mare subiect de dezbatere care să intereseze cu adevărat marele public.
Probabil acesta va fi aşa numita taxă pe "fast food", idee relansată de ministrul Sănătăţii, care va crea următoarea situaţie interesantă: iese românul la picnic cu şaorma într-o mână şi berea în cealaltă, iar noi punem taxă pe viciu pe şaormă – dar nu şi pe bere, că aia nu e viciu, ci aliment, conform directivelor UE. Aşa că vă propun să umplem acest interval cu un non-subiect: conferinţa de presă de vineri a ministrului Chiţoiu, în care dânsul trebuia să anunţe rezultatele renegocierii contractelor din energie cu băieţii deştepţi. Cum conferinţa era programată dar rezultate nu existau, dl ministru a venit să ne spună exact acest non-mesaj: că rămâne cum am discutat, iar negocierile continuă.
Pe scurt, oficialii români nu reuşesc să se înţeleagă cu băieţii deştepţi la renegocierea contractelor la fel de cordial cum au făcut-o când le-au semnat (şi prelungit). Deşi de ce, nu înţeleg, că sunt aceeaşi reţea trans-partinică de veri, naşi, cuscri şi tenis cu piciorul de atunci; ce s-a putut atunci parafa prieteneşte la o partidă de table şi seminţe de bostănel, că mogulii noştri n-au ajuns la nivel de golf, nu se poate desface tot la fel, amiabil? Ce se caută acum e o formulă de preţ care să salveze aparenţele, adică să lase impresia că preţul în aceste contracte necompetitive, încheiate în afara bursei, sunt totuşi legate de nivelul pieţei, că altfel ne trage UE o amendă pentru ajutor de stat şi ia băieţilor respectivi tot venitul necuvenit, inclusiv retroactiv, din 2007 încoace. Ca atare apar tot felul de idei năstruşnice. Dl Lakshmi Mittal a vizitat în persoană România ca să lanseze din elicopter o asemenea formulă complicată pentru uzul propriului combinat, cu o mare calitate: dă un preţ fix indiferent de evoluţiile din piaţă. Cred că nici un matematician subtil şi cu experienţă precum ministrul Educaţiei nu putea inventa una mai bună. Sunt două false argumente care în ultimii ani au parazitat teribil această problemă a cumpărării de energie de la Hidroelectrica, ele fiind îmbrăţişate atât de comentatorii neatenţi, cât şi de politicienii nesănătos de atenţi la acest subiect. Unu, că la fel ca un vânzător de cartofi, Hidro ar trebui să facă un discount de preţ, să zicem 25%, celor care cumpără cantităţi mari. Teoria e falsă, ea aplicându-se doar acelor vânzători pe o piaţă foarte concurenţială ce vor să-şi fidelizeze clienţii ca să nu rămână cu marfa nevândută. Or, n-am observat ca Hidro (sau Nuclearelectrica etc) să rămână cu curent prin buzunare; dimpotrivă, la uşa lor se bat cumpărătorii. Atunci, de ce să renunţi la profit în avantajul unuia? A doua ar fi că marea industrie privatizată a României are nevoie de stabilitatea preţului la curent pe termen lung ca să-şi poată face un plan de afaceri. Poate, dar tot aşa au nevoie şi antreprenorii mici. Gestionarea riscului la mine în business este exclusiv treaba mea, nu a celui care îmi vinde mie curent, combustibil, grâu, hamburgeri etc. Nu e clar de ce punem companiile de stat furnizoare de electricitate să se gândească la preţul pe termen lung al oţelului şi aluminiului, în loc să-şi maximizeze profitul, în beneficiul bugetului de stat. Dileme maxime, unde soluţia e simplă. Propunem ministrului Chiţoiu şi echipei de negociatori să găsească formula-minune în scurtul raport de AICI.