Un excelent articol al lui Lucian Vasile, „Rânduri sincere despre dreapta românească”, pe care, din nefericire, abia acum l-am descoperit, m-a pus serios pe gânduri.
„Intelectualii de azi consideraţi a fi de orientare conservatoare şi tradiţionalistă sunt departe de a forma un nucleu dur, un fundament peste care să se ridice, puternică, dreapta românească. Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu sunt acuzaţi că îşi permit să critice stând liniştiţi în America, Răzvan Codrescu pentru că îşi permite o viziune considerată mult prea critică şi demitizantă asupra unor figuri istorice, Victor Roncea pentru atitudinile sale şi acuzele pe care le lansează, Florian Bichir pentru opiniile sale exprimate într-un cotidian central ş.a.m.d. Cine are dreptate şi cine nu? Cine apără şi reprezintă cu adevărat valorile tradiţionale româ neşti?”, scrie, pe bună dreptate, Lucian Vasile.
Da, de circa 20 de ani, dreapta autentică suferă, trece printr-o criză de identitate. Postrevoluţionar, dreapta a fost strivită între acuzaţiile de legionarism şi campania dusă de stânga, indiferent de formele ei: de la ciuma roşie, la socialismul cu faţă europeană. Sunt perfect de acord că dreptei româneşti îi lipseşte coeziunea, „fiind un mozaic de persoane şi asociaţii, fiecare îmbibată cu sentimentul că deţine adevărul absolut”. O radiografie a dreptei ar descoperi cel mult câteva nuclee, total independente şi, de cele mai multe ori, în război cu celelalte.
Astăzi se pune din nou problema identităţii dreptei, a descoperirii românului tradiţionalist, conservator sau „profund”, cum se spune mai nou, la modă. Dreapta românească nu poate cădea în capcana naţionalismului vestic, acel naţionalism banal, care provine din bunăstare. Şi nici în cea a grotescul na ţional-comunismului, de sorginte cea uşistă. Un pseudonaţionalism inventat pentru că marele cârmaci era convins că este urmaşul lui Mircea cel Bătrân şi al lui Ştefan cel Mare, eventual descendent direct.
Dintotdeauna, dreapta românească şi-a avut rădăcinile în creştinism, în Biserică. De aici am plecat şi aici trebuie să ne întoarcem. Din acest punct de vedere, textul din EVZ al lui Horia-Roman Patapievici, „Europa Creştină” este un model.
De fapt, articolul este o sinteză a unui excelent studiu „Noua Europă şi vocea care lipseşte: creştinismul”, publicat în ianuarie în „Idei în Dialog”. Nu mă interesează ce spun alţi colegi de dreapta despre HRP, dar a scris următoarele: „Tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are, instantaneu, asigurată o publicitate mondială, în schimb omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte nici un spaţiu de audienţă. (...) În ochii lor, creştinismul este un defect, o formă de descalificare umană”.
Dacă scriam eu jumătate din ce a scris HRP din fundamentalist-talibano-ortodox nu eram scos, dar asta e o altă discuţie. Catalizatorul dreptei româneşti nu poate fi decât creştinismului!