De curînd, am lansat alături de autori și invitați prestigioși cartea ”Festivalul «George Enescu» în era Holender”. A fost o inițiativă a Operei Naționale București, care a avut grijă ca volumul să iasă în condiții impecabile.
Cartea reunește mai multe texte semnate, în ordinea cuprinsului, de Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita și subsemnatul. Acestea întregesc, din perspective diferite, paginile de confesiuni inedite ale celui care a dus Festivalul ”George Enescu” la statutul pe care îl astăzi, Ioan Holender. Redau, mai jos, un fragment, puțin adaptat, din contribuția mea.
Ce-ar fi Bucureștii fără bombăneli? În România, se poate imagina ceva cu o complexitate mai ridicată decît a unei cișmele care să nu fie expus imediat unui val de critici, bîrfe și înjurături? Vă așteptați, poate, ca un eveniment cultural de anvergura Festivalului ”George Enescu” să fie prețuit pe de-a întregul? Ei, aș! Ți-ai găsit. La București? Niciodată!...
Bucureștii găzduiesc foarte multe festivaluri. În general, cultura română eliberată de sub constrîngerile centralismului și ideologiei în 1990, a devenit într-o asemenea măsură producătoare de festivaluri, încît riscă să devină ea însăși festivalieră. Avem festivaluri ale tuturor artelor, reunite sau separate. Avem festivaluri al orașelor. Avem festivaluri ale îndeletnicirilor. Avem festivaluri dedicate unor personalități. Avem festivaluri ale unor publicații. Avem festivaluri ale unor fructe, ale unor roade ale pămîntului - ba chiar și festivaluri dedicate unor forme de relief. Avem și festivaluri în jurul unei idei. Iar în marea specie a festivalurilor muzicale, avem festivaluri pe genuri, festivaluri dedicate unui anume instrument, festivaluri consacrate unei anumite epoci și tot așa.
Festivalul, care presupune efort de scurtă durată și o agendă limitată în timp, place mai mult românului, indiferent că este organizator sau spectator. Festivalul este cu mult mai aproape de specificul românesc decît opusul său, instituția. Instituția se construiește greu, presupune efort îndelungat și continuitate - este o trudă de tip sisific, care nu ne este tocmai specifică. Să recunoaștem, cele mai multe festivaluri nu lasă urme. Unele, însă, puține, se instituționalizează.
Prin perseverență, prin prestigiu consolidat și, mai ales, prin anvergură. Într-o țară în care nu știm să fondăm instituții și, cînd le facem, se dovedesc de cele mai multe ori, fragile maimuțăreli, un festival care a devenit o instituție este o mare victorie a culturii. În timp, Festivalul Enescu a ajuns o instituție culturală în sine, tocmai din motivul pe care i-l reproșează unii: că e mare...
Continuînd să ne mișcăm bezmetic între complexul de superioritate (”avem o mare cultură”) și complexul de inferioritate (”chelului tichie de mărgăritar îi trebuie”), plasăm nefericit judecăți nepotrivite. Cînd avem un eveniment prea mic, nesemnificativ, spunem că e păcat de banii cheltuiți pentru că nu are impact, cînd avem un eveniment de mare amploare și prestigiu, spunem că nu ni-l putem permite.
Am auzit nu puțini oameni, ba chiar un fost ministru al culturii, întrebîndu-se, retoric-insinunat: de ce oare SUA, Franţa şi Germania nu își permit un asemenea festival? E o întrebare care dovedeşte ignoranţă, atît în privinţa pieţelor culturale ale lumii, cît și în privința pieței culturale românești. Ia să ne gîndim puţin. De ce? Poate pentru că toţi marii artişti ai lumii, care vin la Bucureşti grupaţi, o dată la doi ani, vreme de trei săptămîni, la Festivalul Enescu, cîntă în SUA, Franţa şi Germania în mod obișnuit, în cadrul stagiunilor ordinare? De ce ar face cineva un festival de asemenea anvergură, adică un festival care să strîngă un dream team de muzicieni pentru trei sau patru săptămîni, dacă fiecare dintre muzicienii aceia cîntă în marile oraşe ale ţărilor respective cu regularitatea cu care dumneavoastră mergeți la serviciu?
Mai mult, ansamblurile muzicale invitate au rezidențele în multe dintre aceste țări. În plus, diferența dintre calitatea vieții muzicale românești și cea a marilor țări care nu au ceva similar cu Festivalul Enescu este atît de mare! Poate cineva compara viața muzicală românească cu cea din America, Franța sau Germania? De aceea, e nevoie aici de Festivalul Enescu, şi nu în SUA, Germania, Franţa. Pentru noi, aici, Barenboim, Radu Lupu, Murray Perahia, St Martin in the Fields, Concertgebouw, Filarmonica din Berlin, Orchestra Santa Cecilia, Gergiev și Martha Argerich, Pappano și Jordi Savall sînt rarităţi.
Pentru ei, acolo, nu. Pentru ei, acolo, sînt obişnuinţe pe afişul săptămînal. Ei nu au de ce să dea mulţi bani o dată la doi ani ca să-i strîngă pe toţi la un loc pentru o lună, pentru că îi văd mereu, pe fiecare în parte, separat, dînd banii mulți continuu. Este exact efectul diferenței dintre cultura festivalieră, bazată pe ”din cînd în cînd” și cultura instituțională, bazată pe ”tot timpul”.
Melomanul român, vitregit tot timpul de muzică de mare clasă, primește o dată la doi ani ceea ce melomanul american sau francez primește în fiecare săptămînă a stagiunii. Nu vreau să fiu populist și să compar costul Festivalului Enescu cu alte costuri angajate de statul român, în diverse alte domenii. În raportul cost-rezultat, Festivalul Enescu ar ieși foarte bine din acest gen de comparație, în țara în care se cheltuie pentru un kilometru de autostradă la șes de două ori mai mult decît cheltuie Norvegia pentru un kilometru de autostradă la Cercul Polar.
Dar mi se pare că orice discuție despre Festival trebuie să plece de la ideea consolidării și extinderii, iar nu de la ideea restrîngerii și a diminuării. Iar ca cetățean contribuabil al acestei țări, cred că în puține alte cazuri Guvernul cheltuiește banii mai cu folos decît o face, tot la doi ani, cu Festivalul ”George Enescu”.
*Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.