Sub titlul Zid de pace / Turnuri de frăţie, Mircea Maliţa şi-a publicat la editura Compania memoriile despre anii 1962- 1972, aşezaţi de domnia sa - şi nu numai – sub semnul sintagmei Deceniul deschiderii.
Mircea Maliţa a fost unul dintre cei implicaţi cu profunzime şi hărnicie în politica de extraordinară echilibristică angajată de Gheorghiu Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu pentru ca o ţară mică şi pricăjită precum România să fie independentă faţă de Moscova în plan extern fără a risca pedeapsa invadării militare de către Tratatul de la Varşovia.
Acestui avantaj i se adaugă un altul, mult mai important, şi care dă volumului o valoarea în plus faţă de cea de memorii ale unui implicat.
E vorba de capacitatea lui Mircea Maliţa de a medita din mers asupra întîmplării istorisite.
Din această dedublare s-a născut un excelent volum de eseuri despre deschiderea comunismului românesc.
Mircea Malița nu mai e printre noi.
La vremea lansării, am dedicat volumului un taifas TV.
Cum s-a întîmplat de atîtea ori în asemenea cazuri, cartea a devenit pretextul unui dialog seducător, care a întrecut, prin idei şi amănunte, conţinutul variantei tipărite.
Despre carte și despre taifas am scris cu șase ani în urmă.
Găsesc de cuviință să reiau textul, de actualitate în contextul politic de azi.
Venind vorba despre Nicolae Ceauşescu, am cerut să se difuzeze legendara secvenţă a discursului ţinut din balconul CC în dimineaţa lui 21 august 1968, la mitingul de protest împotriva intervenţiei militare sovietice în Cehoslovacia.
Mircea Maliţa a lansat de îndată o ipoteză tulburătoare:
Mitingul din 21 august 1968 a fost pentru Nicolae Ceauşescu nu numai culmea popularităţii sale, dar şi începutul sfîrşitului ca Lider al României.
După vizionarea momentului în care Nicolae Ceauşescu supralicitează în denunţarea Moscovei, interlocutorul a intervenit pentru a preciza că tînărul politician sărise peste cal, depăşind hotarele de prudenţă trasate de înţelepţii Maurer şi Bodnăraş. Cauza acestei ieşiri din text – spunea Mircea Maliţa – constă în efectul de drog avut asupra lui Nicolae Ceauşescu de contactul electrizant cu o mulţime care-l admira sincer.
Asemenea tuturor politicienilor înnăscuţi, Nicolae Ceauşescu se hrănea fundamental din contactul direct cu mulţimile.
21 august 1968 a fost momentul primului drog consumat de Nicolae Ceauşescu.
De acum încolo nu va putea trăi fără el. Şi, într-adevăr, dacă mă gîndesc bine, cultul personalităţii lui Ceauşescu a început din august 1968.
Ca orice cult al personalităţii, el a fost la început un fenomen cu puternice rădăcini în real.
Cei din jur, sesizînd că-i place, s-au apucat să-i creeze pe bandă rulantă şi momente de cult artificial, de care Nicolae Ceauşescu, obişnuit să se creadă creadă sincer admirat şi iubit de popor, a devenit dependent fundamental.
După vizita în China şi Coreea de Nord s-a spus că Nicolae Ceauşescu a fost influenţat de exemplul nefast al Revoluţiei Culturale.
Mircea Maliţa a adus însă, prin intervenţia în emisiune, o nuanţare ieşită din comun.
El crede că în Coreea de Nord mai ales, Nicolae Ceauşescu a întîlnit întîia oară în viaţa sa momentul cînd sute de mii de oameni i-au scandat numele şi i-au desenat chipul pe asfalt cu trupurile lor.
Fostul Conducător s-a întors în ţară nu convins de eficienţa Revoluţiei Culturale, ci înnebunit să trăiască pe meleaguri româneşti beţia unică de a fi subiect de cult prin manifestări faraonice.
Şi astfel, an de an, tot mai hrănit cu iluzia manifestărilor sincere de simpatie populară, Nicolae Ceauşescu s-a apropiat tot mai mult de zidul de la Tîrgovişte.
Cînd Mircea Maliţa îşi termină meditaţia intervin pentru remarca:
De unde tragem concluzia că un conducător în democraţie trebuie să fie fericit cînd e huiduit în public.
Un asemenea moment – real sau regizat – îi reaminteşte că sunt şi oameni care-l urăsc.
Împăraţilor romani li se reamintea mereu că nu sunt nemuritori.
Conducătorilor din democraţiile autentice li se reamintesc mereu – prin huiduielile din manifestările publice şi înjurăturile din presă – că nu sunt iubiţi de toţi supuşii, dar mai ales de adevărul că sunt trecători prin graţiile Puterii.
Huiduindu-i, noi nu facem altceva decît să-i tragem de mînecă:
— Nu te crede iubit de Popor în eternitate! Va veni clipa cînd te vor huidui toţi şi nu o parte!