Recitind pentru dumneavoastră fragmentul din Xenofon pe care l-am publicat ieri, miam adus aminte de o vorbă a maestrului Radu Cosaşu, care, cu ani în urmă, mi-a spus că, dacă ceva ce se petrece în jurul nostru nu există deja în Shakespeare sau în Balzac, înseamnă că nu i-am citit cu atenţie.
Mai sînt, desigur, și alți autori printre cei de multă vreme duși din lumea asta care au, ca să zic așa, ”copyright” asupra realității din toate timpurile. Anticii livrează, cred, cel mai consistent lot de autori de acest gen - autori după care ai impresia că se ia realitatea. Există, desigur, și specific local: pentru ruși, de pildă, vor fi în veac Gogol și Tolstoi. Am probe recente în acest sens. Am putut vedea de aproape, cu o recentă ocazie, grupuri de pelerini ruși mergînd spre un loc de rugăciune. Oameni simpli, foarte simpli, conduși pe drum de cîte un preot sau de cîte un profesor de provincie. Nu aveți idee cît de vii sînt Gogol și Tolstoi! Pentru noi, românii, există, mai ales, Caragiale. Am mai spus-o, el a creat softul după care funcționează poporul român. Toți coborîm din cîte un personaj de Caragiale, că vrem sau nu vrem. Cum ziceam, dacă întîlnești vreo situație românească sau vreun român și ți se pare că nu îl poți deduce din vreo tipologie caragialiană, înseamnă că nu l-ai citit cu atenție pe autor.
Astăzi, aș vrea să spun cîteva cuvinte despre satisfacția cea mai mare pe care o poate avea un intelectual. Pentru cineva care nu mai poate trăi fără să citească și fără să scrie, pentru cineva care face din întrebare și iscodire sensul vieții sale, pentru cineva care ajunge să prețuiască ideile mai presus decît orice și pe oameni doar în măsura în care încarnează o idee, adică pentru un intelectual, există o unică mare fericire: descoperirea corespondențelor dintre cărți și lume. Și, dacă i se pare că ceva din lumea aceasta nu a fost încă scris, va scrie el. Dar victoria supremă este aceasta: să poți citi ceea ce ceilalți trăiesc și, astfel, să știi și să înțelegi ce trăiești.
Satisfacţia imensă cu care intelectualii descoperă că nimic din ceea ce se întîmplă nu este cu adevărat nou, că toate problemele omului de azi, absolut toate, fără rest, se găsesc în Shakespeare sau în Balzac sau şi mai departe, la antici, după opinia mea, nu este neapărat de bun augur. Această satisfacție nu îmbogățește neapărat ființa. Cred că descoperirea echivalențelor dintre ceea ce scrie în cărți și ceea ce trăim ar trebui, mai degrabă, să ne deprime. Pe mine, de pildă, m-a deprimat descoperirea faptului că politicienii se comportă cu poporul astăzi, în România, urmînd perfect scrierile lui Aristofan. Pînă și poporul român de astăzi este la fel ca poporul atenian din scrierile sale de acum 2500 de ani! Și politicienii sînt la fel și situațiile sînt, în mare, aceleași, și deznodămîntul lor este neschimbat. Cum să nu te apuce depresia? Cum să nu devii mizantrop cînd vezi limpede cît de plictisitoare, limitată și redundantă este fiinţa umană? Cum să nu devii pesimist? Dar, nu. Intelectualul a dobîndit, nu știu de unde, capacitatea de a trece dincolo de asemenea stări. Le trăiește și le depășește. În loc să-l întristeze, descoperirea că nimic nu e nou sub soare îl bucură. Satisfacția cu care identifică tipologii cît mai rafinate pe care, apoi, le recunoaște în lecturile anterioare este, adesea, eclatantă, precum îi sînt numai puseele de vanitate. Și, în final, culmea sofisticării este să constate că nici măcar descoperirea că nimic nu-i, cu adevărat, nou sub soare nu este deloc nouă! Deja, bucuria de a constata că propria ta descoperire nu-i nouă și, pe deasupra, că nici măcar această concluzie, a imposibilității de a exista a unui nou adevărat, nu este a ta, ci a fost de la începutul lumii spusă, este o emoție alexandrină, specifică intelectualului. Cum se poate cineva bucura constatînd că trăim precum hamsterii care aleargă pe roata lor, în mica cușcă? Nu-i mai bine de cei care nu-și dau seama de asta? Nu-i mai bine de cei care își imaginează că lumea e mereu nouă, că fiecare zi aduce ceva altfel decît cealaltă, că oamenii sînt diverși la infinit, că lumea se schimbă neîncetat, că trăim un interminabil caleidoscop al noutăților? Ba da. Fără îndoială. Dra cei care se bucură de iluzia irepetabilului nu sînt intelectualii. Căci fericirea lor este tocmai aceea de a constata contrariul, că lumea din jur se învîrte după ceea ce scrie în cărțile din jurul lui. Numai un intelectual poate înțelege de ce Prospero și-a abandonat cărțile...