Recunosc, sînt de modă veche. Sînt dintre cei care cred că una sînt cărţile, alta sînt ziarele.
Nu spun că una este, în vreun fel, superioară alteia, spun doar că sînt două specii de discurs cu totul diferite şi, în mare măsură, incompatibile. Aşa cum orice redactor-şef ar respinge publicarea unei cărţi în paginile publicaţiei sale, nici editorii nu ar trebui să încurajeze publicarea articolelor din presă între paginile cărţilor lor. Între discursul cărţii şi cel al unui articol, există (ori ar trebui să existe) diferenţe foarte mari. Mai întîi, este durata de viaţă a produsului. Articolul de presă este o efemeridă. Făcut să explodeze într-o zi, de la prima lectură, să fie deplin relevant pentru o anume actualitate, la ora fixă, şi să fie urmat de altele, ritmic, articolul de presă poate fi bine scris, poate fi memorabil, poate fi inteligent, poate fi extrem de util sau chiar foarte influent, dar nu poate ţinti ziua de mîine, necum anul următor. Cartea, dimpotrivă, este făcută să amorseze în cititor o stare ori un gînd, să-l construiască şi să-l detoneze la un moment dat, pe parcursul unei lecturi ceva mai îndelungate sau pe parcursul unei meditaţii ulterioare. Cartea se scrie şi se publică gîndind la veşnicie. Articolul se serveşte dintr-o sorbire, ca un „shot”. Cartea se degustă pe îndelete, ca o sticlă de vin. În fine, articolul de ziar este, cel mai adesea, produsul unei enervări de moment, al unui implus de-o clipă. Cartea gestează ceva mai îndelung şi exprimă o preocupare ceva mai statornică a autorului.
Sigur că, în lumea de astăzi, în care totul e permis şi orice devine orice altceva decît este – în lumea convenţiilor libere, pot exista cărţi scrise pentru o zi şi articole cu care autorii să spere că ajung în Academie. Dar, cum vă spuneam, eu sînt de modă veche...
Aşadar, am privit întotdeauna cu neîncredere strîngerea articolelor publicate într-o carte. Şi chiar cu oarecare iritare pe articlierii care fac operaţiunea aceasta periodic. Am crezut tot timpul că publicistica unui autor devine interesantă abia după ce autorul devine el însuşi atît de important, încît ajunge să fie, în sine, obiect de studiu. Înţeleg perfect de ce Constantin Noica susţinea că trebuie facsimilată orice literă pusă de Eminescu pe-o hîrtie. Înţeleg perfect de ce e important să strîngem tot, dar absolut tot ce a scris Goethe. Mă interesează în cel mai înalt grad publicistica lui I. L. Caragiale, a lui Nicolae Iorga sau a lui Mircea Eliade. Dar mă interesează anume pentru că aceşti autori au ajuns să fie Caragiale, Iorga şi Eliade. Cînd un fitecine care mînuieşte înjurătura tare la cîte o foaie oarecare ori bate infinit şi inutil politichia într-un colţ de ziar îşi publică în volum articolele, mi se pare ridicol. Lasă că, vechi cum mă pretind a fi, mai cred ceva: strîngerea publicisticii în volum este treaba posterităţii. Întîi să ajungi un autor atît de important încît pînă şi efemeridele tale să fie relevante în veac şi apoi să vină urmaşii tăi să le adune de prin ziarele în care le-ai risipit – asta este, în mintea mea, nu doar suprema consacrare, ci şi mersul firesc al lucrurilor.
Am crezut dintotdeauna toate acestea, printre altele, şi pentru că nu mi-am putut imagina că strălucirea din cărţi poate fi dusă, nealterată, în presă. Toată publicistica marilor autori pomeniţi mai sus este, de pildă, foarte diferită ca ton, scriitură, ritm, culoare faţă de ceea ce găsim în cărţile lor. Şi e firesc să fie aşa, nu doar pentru că stilul publicistic este altul decît cel eseistic, nu doar pentru că cititorul de presă este altul decît cititorul de carte, ci şi pentru că temele abordate sînt, fatalmente, altele. În fond, capacitatea unui autor de a-şi adapta stilul la subiect şi la „mediul” în care se exprimă este o probă a inteligenţei lui. Continuitatea lui, însă, în toate genurile este o probă supremă – să rostesc cuvîntul? – de geniu. Un geniu al limbii, al formulării, al observaţiei, desigur.
Şi totuşi, n-am dreptate pe de-a întregul. Există un autor român, unul singur, care îmi dovedeşte că poţi străluci la fel în cărţi şi în publicistică. Ar putea fi exemplul care dărîmă teoria mea. Sau, doar, excepţia care o confirmă. În orice caz, este o plăcere să constaţi că te înşeli întîlnind un mare scriitor care iese din toate tiparele. Amîn pe mîine numirea lui şi înfăţişarea argumentelor. Nu de alta, dar am nevoie de întreg spaţiul tipografic pus la dispoziţie micii mele rubrici, iar astăzi, deja, l-am cam epuizat.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor