În mentalul autohton funcționează din plin mitul consilierului. Consilierii sînt văzuți de publicul larg ca un fel de eminențe cenușii, de profesori-manipulatori, de păpușari. Ei sînt cei care trag sforile și influențează.
Ei produc, de fapt, deciziile– demnitarii pentru care lucrează sînt, de cele mai multe ori, victimele lor inocente, recitatorii mai mult sau mai puțin infantili ai textelor scrise, abil, de consilieri. De ce greșește cutare? N-are consilieri. Dar de ce reușește ceălalt? Are consilieri buni. Apoi, mai există o vorbă foarte des întîlnită oriunde și oricînd despre conducătorii aflați în derivă. Se zice, cu aer grav, ”nu mai ascultă de nimeni”, instituind presupoziția că liderii trebuie să asculte de cineva, ceea ce, precizez, este teoretic corect. Consilieratul este o tutelă – cam așa cred mulți români că e normal să funcționeze lucrurile în spațiul denumit, cu respect mistic aproape, ”o cancelarie” (expresia ”cancelariile occidentale” trebuie și ea atent desfăcută la un moment dat pentru a lumina un alt colț interesant al conștiinței colective românești). În general, acest mit lucrează cel mai prolific în medii conspiraționiste și sceptice, în medii în care ”șmecheria” este valorizată suprem, în care neîncrederea este echivalentă cu inteligența. Așadar, România este locul cel mai rodnic pentru mituri de acest gen.
Înainte de a merge mai departe cu mica mea analiză, am o mărturisire de făcut. Ideea acestui text mi-a venit după ce am citit un articol recent al dlui. Cristoiu. Fondatorul Evenimentului Zilei spune că una din cauzele pentru care performanțele dreptei sînt atît de criticate tocmai de către jurnaliștii care simpatizează dreapta este aceea că aceștia își doresc pósturi de consilieri pe lîngă oamenii politici despre care scriu și, pentru că nu le primesc, ori pentru că vor să le arate că sînt apți să li se ofere, asumă postúri de consilieri în presă. Nu neg veridicitatea observației, am însă rezerve față de aria ei de aplicabilitate. Sigur că orice jurnalist își dorește ca opiniile sale să aibă influență în decizia politică. Nu e (doar) vanitate. În fond, rostul circulației libere a opiniilor în societățile democratice este anume acela de a permite demnitarului să afle ce i se cere, ce așteptări au oamenii de la el, ce păreri au despre ceea ce face, iar opinia jurnalistului este una dintre aceste căi de comunicare între societate și conducători. Dar nu toți cei care, de pildă, se delcară exasperați de prezența dnei Udrea în prima linie a luptei cu PSD ori cei care îl anatemizează pe dl Blaga pentru lipsa lui de inteligență politică vor să fie consilierii cuiva. Am constatat, în general, că oamenii refuză propunerile de a deveni consilieri ai cîte unui ștab cu cît sînt mai bine așezați în meseria lor și, invers, cu cît sînt mai fragili din punct de vedere profesional, probabilitatea de a accepta o asemenea propunere e mai mare. Cum criticile sînt cu atît mai grele cu cît vin de la oameni consacrați profesional, nu este atît de sigur că ei urmăresc posturi de consilieri.
În fine, ar mai fi de adăugat la dosarul problemei și mărturiile multora dintre cei care au fost consilieri ai unor demnitari și care au o notă comună: dezamăgirea. Jobul nu a fost deloc așa cum credeau ei, în prima zi de muncă. Mitul consilierului-sfătuitor de taină este, după toate mărturisirile, dar și după experiența mea personală, fals. Așa ceva nu există în România. Poate în alte părți, poate în alte timpuri. Am putut vedea cu ochii mei o singură situație în care consilierul chiar făcea consilieratul bănuit de publicul larg și demnitarul chiar se comporta corect față de el: asculta ce are de spus, întreba, se gîndea și anunța decizia. În rest, toate situațiile de consilierat cunoscute mie se împart, tipologic, în trei categorii. Prima, consilierul ca sinecură. Ai cîteva posturi în schema cabinetului și le umpli cu oameni de la partid (ca o răsplată pentru că te-au ajutat în campanie, de regulă) sau cu cîțiva prieteni, ori rude ale prietenilor, care și ei, cîndva, te-au ajutat sau, de-a dreptul, cu ceva pile. Acești oameni nu au competențe profesionale, demnitarul știe bine asta, și îi folosește la mici cărăușii, pentru servicii personale, de ordin administrativ. Ei sînt consilierii ordonanțe. A doua tipologie, consilierul ca trompetă. Angajezi pe față ori pe din dos drept consilieri niște băieți buni de gură – se caută sociologi cu aere că știu cum e cu sondajele, jurnaliști vizibili la televizor care știu cum e cu ”comunicarea” ori consultanți care știu cum e cu campaniile electorale. Remarc, în treacăt, explozia de experți în comunicare din România. Pe măsură ce nivelul general de comunicare politică se prăbușește spre vulgaritate și idioțenie, numărul experților în materie crește. Revenind la consilierii propagandiști, aceștia fac și treabă de consilieri uneori, dau sfaturi și fac analize - dar misiunea lor principală este să scrie pe bloguri, să șocheze facebook-ul, să vorbească la televizor ori să se dea drept experți pe la seminarii apărînd mereu pozițiile șefului. Ei sînt consilierii propagandiști. În fine, al treilea tip de consilier este executantul de meserie. Sînt demnități în care este neapărată nevoie de expertiză și cunoștințe. În acest caz, sînt chemați oameni care știu cum funcționează instituția condusă de demnitar. Ei, însă, sînt folosiți mai ales ca executanți. Deciziile se iau, cel mai adesea, fără ei, dar sînt puse în aplicare, întotdeauna, cu ei. Nici aceștia nu sînt consilieri în sensul clasic, romantic al termenului – ei nu sînt parte a ”creierului” demnitarului, ci sînt ”mîinile” lui. În acest din urmă caz, consilierul strînge date, dar nu contribuie la gîndirea lor, execută ordine, dar nu contribuie la opțiunea pe care acestea o consacră. În fine, mai există și o a patra categorie, pe cale de dispariție astăzi, din cîte îmi dau seama: consilierul angajat pentru legitimație. Sînt oameni care vor să fie consilieri doar ca să aibă legitimația cu pricina, sperînd că asta le conferă anumite ”intrări” sau ca să poată rosti în dreapta și-n stînga numele demnitarului pentru niscaiva foloase. Aceștia sînt, întotdeauna, adevărați agenți ai corupției. În afara traficului de influență, nu fac nimic. Repet, din cîte văd, numărul acestora s-a rărit în ultimii 10 ani. Ar fi corect să mulțumim DNA pentru asta.
Concluzia este că, în general, în România, demnitarii sînt mai singuri decît crede lumea. Fiind mai singuri, sînt mai vulnerabili la fel de fel de influențe din presă, din familie, de la partid, din amintirile lor etc. De aceea, cei care chiar vor să influențeze deciziile importante din această țară, nu trebuie să se străduiască pentru vreun post de consilier. O emisiune tv, o amantă ori un naș sau pur și simplu un telefon de la partid fac, în România, cît o armată de consilieri foarte influenți.