Acum un an, am desființat profilul meu de pe facebook. Petreceam ore în șir postînd, apoi văzînd ce zic alții despre postarea mea, conversînd în aparté-uri cu oameni pe care îi cunoșteam mai mult sau mai puțin, răspunzînd răspunsurilor ori răspunzînd răspunsurilor date răspunsurilor mele, citind postările altora etc. Într-o zi, am constatat că pierd timp din ce în ce mai mult și că lucrurile nu se pot decît înrăutăți dacă nu opresc radical totul. Facebook este cronofag și am un număr fatalmente limitat de ore la dispoziție de petrecut pe lumea asta. Cum ziceam, acum un an am pus punct. De atunci, cînd simt nevoia să citesc ce mai scriu prietenii sau neprietenii mei pe facebook, intru folosind contul soției mele. Mă simt, vorba unui bun prieten, ca și cum aș sta pe-o prispă și lumea întreagă ar trece, cu alaiul ei infinit, pe strada din fața casei, iar eu privesc nebunia ei.
Două lucruri mă tulbură, mai ales, în această uimitoare lume virtuală, răspunzătoare pentru multe ore pentru totdeauna în van risipite, dar și pentru minuni adevărate, cum ar fi cea din 16 noiembrie. Primul este relativizarea plăcerii (like). Al doilea, este relativizarea prieteniei (friend).
În vremea în care frecventam facebook-ul în nume propriu, s-a întîmplat ca cineva să anunțe acolo, devastat, moartea fulgerătoare a părintelui său. În cîteva ore, a colecționat sute de ”like”-uri! Mi s-a părut stupefiant. Îmi place să cred că bietul mort nu stîrnise atîta ură (era, în fond, un anonim). Cred, mai degrabă, că vizitatorii paginii de facebook a fiului îndurerat vroaiu să-și exprime cumva părerea de rău, solidaritatea, condoleanțele. Sigur, aveau la dispoziție mesajele de răspuns la anunțul omului – de altfel, mulți au scris imediat pe ”wall” cele cuvenite în asemenea situații. Dar alte cîteva sute nu au găsit nici cuvintele și nici timpul să scrie o vorbă – totuși, nu au vrut să treacă fără să lase un semn. Butonul ”like” era la îndemînă. Exemplul meu este extrem, dar elocvent pentru că ”like” a ajuns, în codul facebook, să însemne aproape orice.
În ceea ce privește prietenia, lucrurile sînt încă și mai confuze decît în privința plăcerii. Am adunat relativ repede numărul maxim de prieteni acceptat de facebook (cred că 5000, dacă nu mă înșel), dar continuam să primesc ”cereri de prietenie”. Am decis să accept din cele venite, făcînd loc în lista de prieteni prin eliminarea unora care fie dispăruseră de pe facebook, fie nu aveau de ce să-mi fie prieteni. Așa mi-am dat seama că foarte mulți ”prieteni” de-ai mei erau ”prieteni” și cu Mircea Badea sau cu Victor Ponta – de pildă. M-am îngrozit! Adică, sînt oameni care socotesc că între mine și Badea ori între mine și Ponta există compatibilități? Cum poți fi ”prieten” și cu mine și cu ei? Sîntem atît de diferiți, sîntem alfa și omega. E ca și cum aș fi prieten și cu focul și cu apa simultan. Ce-i cu zăpăceala asta? Cît de vraiște sînt ”prieteniile” pe facebook? Mi s-a explicat că ”prietenia” cu cineva pe facebook îți dă acces rapid la postărilesale . Sînt oameni care vor să fie la curent cu orice postează Mircea Badea, dar și cu orice postam eu. Unii, erau jurnaliști – aveau o explicație, vroiau să pescuiască declarații de pe facebook în timp util. Aceștia, de altfel, sînt ”prieteni” cu toată lumea - și cu Ion Iliescu și cu Traian Băsescu și cu Crin Antonescu și cu Elena Udrea. Totuși, nu toți erau jurnaliști. Am găsit pe lista mea de ”prieteni” oameni care înjură de toți sfinții exact lucrurile care mie îmi plac și adoră exact ceea ce eu detest. Ce chimie a potrivirii or fi sesizat ei de au vrut să fie ”prieteni” cu mine? Am găsit printre ”prieteni” oameni care mă înjură pe mine de mă spurcă – l-am întrebat pe unul dintre ei de ce e ”prieten” cu mine din moment ce sînt o nulitate nefrecventabilă și mi-a răspuns că vrea, totuși, să vadă ce scriu ca să vadă cît de departe merg cu abjecția. Ăsta, în termenii facebook, era ”prieten”. Inutil să adaug că mie nici nu mi-a dat vreodată prin cap să cer prietenia celor pe care îi detest. Chiar dacă, după cum văd, în lumea facebook asta nu e nici o problemă.
De cîtva timp, șeful Evenimentului Zilei mă îndeamnă să revin pe facebook. Zice că ar prinde bine și acestei rubrici. Mă gîndesc și constat că aceste ambiguități mă fac să am rezerve. Dacă știu, totuși, cum anume să mă descurc în echivocul plăcerii, nu am nici o soluție să supraviețuiesc în jungla prieteniilor.