După ceva timp de la ultima sa carte, eseistul Teodor Baconschi revine cu ”Facebook.
Fabrica de narcisism”, apărută foarte recent la Humanitas. Splendoarea genului eseistic este aceea că autorul abordează tema pe care singur și-o propune vorbind, de fapt, despre ceea ce îl preocupă cu adevărat – adică scrie despre un subiect ales de el, oricare ar fi, vorbind, în realitate, despre subiectul care l-a ales pe el, care îl stăpînește și îl obsedează. Splendoarea stilului eseistic constă în larga sa libertate; cuvintele fac coregrafii dintre cele mai expresive în afara oricăror canoane, autorul cedează tentației de a forța polisemiile pînă unde poate, iar sugestia are aceeași forță cu demonstrația. Eseul este splendida scuză a intrării emoției și spontaneității în literatura de tip ”non-fiction”. De fapt, eseul e făcut să te seducă, nu să te convingă.
Teodor Baconschi înțelege bine toate aceste particularități ale genului și stilului eseistic, e dezinvolt în manevrarea lor și, inevitabil, puțin narcisic. Nu poți seduce dacă tu însuți nu ești , măcar nițel, sedus de tine. Facebook-ul este, cum spune Baconschi cu o formulă care are toate șansele să rămînă memorabilă, o fabrică de narcisism. Titlul cărții, însă, e puțin înșelător. Știind formația autorului, te-ai gîndi la o tratare a Facebook-ului în cheia păcatului suprem: vanitatea. Căci ce altceva e facebook-ul decît instrumentul care te face vizibil lumii large necondiționat, dîndu-ți iluzia propriei universalități? Dar nu e chiar așa. Luminînd chestiunea din unghiuri neașteptate, Baconschi ne duce spre tema lui.
”Elitismul intelectual nu se opune democratizării culturii, ci debusolării valorice în faţa căreia orice formă superioară de umanitate decade”, scrie Baconschi la un moment dat, pe la mijlocul cărții, marcînd, astfel, tema reală. Ce loc mai au elitele cu solidă întemeiere academică în lumea nivelată de asemenea strivitoare democrație? În lumea veche, o pregătire intelectual-academică serioasă te plasa într-o poziție de prestigiu care, printre altele, se concretiza în accesul la tribunele cetății. Puteai scrie în reviste, erai invitat să ții conferințe, aveai o catedră unde formai generații de tineri, publicai cărți – dar la toate astea ajungeai după un proces de selecție culturală presărat cu examene de tot felul, trudă și producție intelectuală. Nu orice om de pe stradă își putea face gîndurile publice în media. Acum, în era internetului și a Facebook-ului, orice analfabet (spre că vedeți cum se scrie în lumea net-ului) are exact aceeași platformă cu un savant. Și nu de puține ori, audiența optează masiv pentru ignorant. În lumea Gutenberg așa ceva nu se întîmpla. În lumea Zuckerberg așa ceva se întîmplă. Baconschi simte acut această neliniște. Iată alt fragment: ”Reedităm (a câta oară?) povestea Ucenicului vrăjitor. Forţele pe care le-am declanşat nu mai sunt uşor controlabile. Se poate lesne anticipa o criză a democraţiilor care au ajuns în acest punct de inflexiune: nici o autoritate (de la cea intelectuală, până la cea politică) nu mai este indispensabilă. Şi orice autoritate poate fi înlocuită printr-o variantă libertariană sau anarhistă. Partea bună ar putea veni din demistificarea definitivă a ideii de secret. Şi tot aici e partea rea, întrucât partea bună a secretului se concentrează în ideea însăşi de secret. Secretul era o speranţă. O temere incitantă, o făgăduinţă virgină. Julian Assange a demonstrat că Sfânta Sfintelor e goală. Sulurile Thorei sunt vacante. Cel mai secret loc de pe planetă conţine bârfuliţe amuzante – şi uneori bine redactate – despre şefi de state şi guverne. Power is an empty box… ” Din această neliniște, care exprimă felul asumat în care Baconschi trăiește autentic tema sa, se desprind sumedenie de subteme care mai de care mai interesante. De pildă, subtema falselor identități de pe Facebook. După cum se știe, pe Facebook poți spune despre tine absolut orice dorești – poți să îți dai alt nume, altă poză, să te caracterizezi cum îți trece prin cap. Nu există nici o cenzură și dreptul oricui de a fabula despre sine este parte a ”contractului” acceptat de toți ceilalți participanți la Facebook. Baconschi descrie foarte bine acest fenomen, iar eu îmi permit doar să extind discuția. Fenomenul identităților false (oriunde falsa identitate asumată este o infracțiune sau, măcar, o înșelătorie morală, mai puțin pe Internet!) nu este specific doar Facebook-ului. Întreg Net-ul este așa. Așa zisul ”nick-name” a fost inventat și acceptat de toată lumea încă de la începutul forumurilor, iar practica adreselor de mail cu nume schimbate sau ascunse este firească. Fenomenul românesc al ”postacilor”, care a virusat complet absolut toate site-urile media, poate fi socotit o contribuție a noastră, a poporului nostru inventiv, la dezvoltarea Internetului. Facebook este o variantă ”soft” și larg democratizată a obiceiului social mai vechi al punerii măștii și ieșirii în lume.
De fapt, marea problemă umană pe care o ridică Facebook-ul este aceea a dispariției granițelor dintre real și virtual. Și Baconschi o spune limpede: ”Conflictul epistemic dominant în era IT&C este acela care vizează ierarhia dintre real și virtual.” Însă, Baconschi vorbește despre virtual în sensul de utopie, de dublură imaginar-aspirațională a realității, de proiect ideal. Doar că virtualul din lumea Netului este deja real. Și contribuția esențială în această privință o are un alt descendent direct al Mamonei Internet: jocul pe calculator. Nu am loc aici să dezvolt ideea, dar virtualul oferit de Internet și de ”copiii” săi, dintre care Facebook e cel mai bălai și mai drăguț, este din ce în ce mai real pentru viața unui număr imens și crescînd de oameni. Iar diferența majoră dintre virtual și real este că în virtual nu există responsabilitate. Virtualul = Realul – Responsabilitatea. Asta îl și face atît de atractiv. Baconschi, folosind învățătura lui Burke, care rămîne cel mai mare profesor de libertate din cîți cunosc, ajunge la concluzia că virtualul nu este un spațiu al libertății și are dreptate. Libertatea e posibilă doar în lumea reală, căci doar aici există contrîngerile responsabilității.
În fine, cartea începe și se termină, într-o frumoasă rigoare, cu o idee la care Baconschi ține mult: laicizarea este un proces creștin. Ridicînd persoana la rang atît de înalt cum nu a făcut-o nici o altă religie, creștinismul nu doar că a îngăduit mișcările de liberalizare/emancipare, dar le-a și pregătit. Tocmai de aceea, valorile creștine sînt proaspete și azi (e amuzant să vezi cum ateii țin aprig discursuri etice care sînt, de fapt, pledoarii pentru valorile creștine și ei cred că exact invers).
La finalul cărții, Baconschi ne spune și care este calea viitoare pe care el o vede și pe care ne îndeamnă să pășim. Cu Facebook cu tot, desigur.