AVERTISMENT: Textul care urmează nu este pentru cei care se înfurie cînd aud de Biblie. Recomand acestora să evite rîndurile care urmează și să se bucure cum știu ei mai bine că 2015 începe cu un week-end. La Mulți Ani!
În zorii anului cel nou, încă nezoriți de ceea ce singuri ne facem, cred că merită să lansăm un gînd spre îngerul României. Veți ridica, poate, din sprîncene – cum adică ”îngerul României”? Ce-i asta? În tradiția biblică, se spune că Dumnezeu a dat fiecărui neam un înger. Este interpretarea pe care mulți învățați au dat-o unui text din Deuteronom (32, 8-9), care ne-a parvenit cu mici nuanțe diferite în diverse variante ale textului ebraic, grec și latin. În sprijinul citirii acestui fragment în sensul că Dumnezeu a dat fiecărui neam un înger, se citează evocările ”îngerilor neamurilor” din alte cărți canonice, precum Sirah (24,12) sau Daniel (10, 13, dar și 10, 20-21) ori Isaia (24, 21-22), în care se spune că alături de regi vor fi judecați și îngerii corespunzători pentru faptele neamurilor. Există, așadar, o solidaritate între îngerul unui neam și neamul ce-i este dat în pază, pînă acolo încît îngerul poate deveni ”prizonierul” neamului său, căci este ”condamnat” să-l urmeze în orice face. Raportul dintre îngerul unui neam și obiectul său de activitate este complex, căci Dumnezeu dă oamenilor și liber arbitru.
În admirabila sa carte ”Despre îngeri”, Andrei Pleșu vorbește despre relația dintre îngeri și neamuri întrebîndu-se care să fie cauza războiaelor și a urii interetnice din moment ce fiecare popor este vegheat de un înger și toți îngerii vin de la Dumnezeu? Avem, spune Andrei Pleșu, trei răspunsuri posibile. Primul, că există și îngeri căzuți, care pot prelua subtil controlul din mîinile îngerilor lui Dumnezeu și pot îndepărta popoarele de Dumnezeu, smintindu-le. Al doilea, așa cum am anticipat, că oamenii sînt dăruiți nu doar cu îngeri protectori, ci și cu libertate. Există, din această perspectivă, o similitudine perfectă între cazul individual și cel colectiv – așa cum orice om are un înger al lui, dar acel înger nu-i poate manipula voința și nici nu-l poate proteja infinit de prostiile pe care singur le face, neamul are un înger care, însă, nu-i poate determina drumul pas cu pas. Încăpățînarea, delirul sau alte forme de orbire duhovnicească pot face un neam întreg imun la îndemnul îngeresc. În fine, al treilea răspuns la întrebarea cum de neamurile fac altora sau își fac singure rău deși sînt vegheate de îngeri i se pare și cel mai convingător lui Andrei Pleșu: neamurile ”pot greși nu numai întorcînd spatele îngerului, ci dimpotrivă idolatrizîndu-l, acordîndu-i o obediență și un cult care în mod normal nu se acordă decît lui Dumnezeu”. Absolutizarea propriului înger este o eroare cumplită pe care un neam o poate face și istoria ne-a dovedit cu vîrf și îndesat, cu valuri de sînge și imense suferințe cît de aspră poate fi această greșeală – să iei pe îngerul neamului tău drept Dumnezeu.
Așadar, putem avea trei feluri de defecțiuni în relația cu îngerului nostru. Prima, aceea în care îngerul trimis nouă este subminat de un înger căzut, excede puterilor noastre. Putem, doar, să ne rugăm să nu se întîmple asta. A doua, ține și de noi și de înger – să ne luăm răgazul să-l ascultăm din cînd în cînd, să-i prețuim travaliul la care, în fond, îl supunem cu exercițiul libertății noastre și să nu-l obosim prea tare, căci îi poate scădea vigilența. A treia, ține doar de noi. Să nu uităm că e doar un înger!
Bine, bine, dar cum ar putea arăta îngerul nostru și unde poate fi el aflat? Nu e locul aici să intru în imaginarul iconic al angelologiei și nici în topografia îngerească. De altfel, cred că m-aș rătăci în luxurianța celor două teme. Mi se pare, însă, firesc ca îngerul nostru să ne semene întrucîtva. Să păstreze, desigur, toate trăsăturile îngerești, dar să fie ca noi. Acuma, cum arătăm noi în ochii noștri este o altă temă labirintică, în care nu m-aș aventura. În privința prezenței sale, nu cred că putem avea dubii – este relativ ușsor detectabil. Ne este foarte aproape; e mereu aici, și are încă vigoarea de a ne scoate din belele în care intrăm. Ultima dată l-am simțit cu toții pe 16 noiembrie. Și cred că îl simțise încă marele P.P.Carp cînd a spus că la cît noroc are România nu mai are envoie de oameni politici. Norocul lui Carp era, de fapt, îngerul. Să fim, așadar, încîntați că îngerul ne e aproape și că nu s-a săturat de noi.