Învierea are cu jurnalismul modern tot atâtea legături câte are un inorog cu o amiba. Dar în viața unui gazetar există un moment al cunoașterii legat de această poveste reală a minunii, moment pe care îl poate rata sau nu: atunci când îi spune șefului de secție că nu a transmis o știre, deoarece nu e nouă, superiorul îi administrează un bobârnac: și Învierea e în fiecare an, dar n-o ignorăm. Nu cunosc jurnalist care să-i fi dat replica: mă îndoiesc!
Anul creștin merge în buclă, cum spunem în televiziune: o informație vizuală pe care calculatorul o reia automat, când ajunge la capăt, cu scopul de a întări o idee. Variabilele anului creștin sunt rezultatul unor alegeri, dar evenimentul central este același, în buclă. Se repetă până când ne va intra în cap. Din câte se vede, suntem încă pe drum. Caii sunt mai fericiți văzând doar înainte, nouă ne sunt așternute pe margini provocări. Din nefericire, călcăm în ele. Din fericire, la un moment dat vine Învierea. Din bucla Învierii învățăm câte ceva în fiecare an. Descoperim o geană de lumină sub imperiul producțiilor cinematografice care fac audiențe record, sau al câtorva secunde din predica îndrumătorului spiritual al comunității, sau deoarece Dumnezeu se milostivește de prostime și ne dă mură în gură o fărâmă de adevăr. De ce închidem ochiul exact după ce am zărit limanul știm cu toții: Diavolul sclipește mai tare.
Binele nu epuizează biletele. Uneori joci cu sala goală și speri ca gândul tău să aducă mâine în fața enunțului măcar un semn de întrebare. Dacă apare, ai câștigat. Dacă nu, cel puțin speri. Când nu mai speri, te apuci de politică, unde lucrurile sunt simple: dai primul, dar dai tare și rămâi în picioare.
Îmi vin în minte spusele Papei de la Roma, în 1999: România este Grădina Maicii Domnului. Ori avea un umor nebun, ori citea în stele. Noi încă nu știm citi. Creierul omului folosește pentru gândire doar a zecea parte, iar românii se străduiesc să înjumătățească proporția trâgându-și, încă, gloanțe în tâmplă. Nu a venit momentul evoluției, mai întâi trebuie să lăsăm în urmă balastul: egoismul de a nu vedea decât în față, în 20 de centimetri pătrați, nu 238.000 km pătrați, cât are suprafața țării, bucuria de a-l vedea pe adversar plin de sânge, plăcerea de a ignora sentimentele celorlalți, ca să nu devenim slabi, inapți de lupta corp la corp, teama incredibilă care ne îndeamnă să privim mereu în spate, ca să sesizăm cuțitul. Am făcut totul ca să distrugem Grădina Maicii Domnului, iar acum ar cam trebui să traversăm iadul, să ne mântuim. Din păcate, ne învârtim în cerc. E o alegere colectivă? E un viciu genetic național care ne ține prizonieri? E prea puțină iubire? Din toate câte puțin? Sau mai mult?
Când se termină? Ne spune Iisus: după ce vom traversa tot coșmarul. După ce rana doare, vine pansamentul. Întâi, însă, trebuie să o acceptăm, să nu mai fentăm, să nu mai încercăm să ne fardăm în demiurgi. Căci nu e nimeni prost.
Ne întrebăm unii pe alții ce am mâncat la masa de Paști. Nu reușim să ne întrebăm ce am descoperit, ce am trăit, ce ne-a fericit ochiul, cum ne-a tremurat inima a cântec. Ne întoarcem de la sfânta Biserică bucuroși că s-a terminat postul, dar postul continuă peste câteva zile: ne abținem în continuare de la bine, generozitate, iubire, ca să nu devenim nepregătiți de război.
Ne întoarcem la treabă. Anul creștin merge în buclă, Iisus zâmbește cu dragoste de pe crucea Lui dureroasă și știe, căci ȘTIE. Noi orbecăim, cu iubirea în buzunar, plini de potențial, dar nu avem curaj să o revărsăm. Retează-ne, Doamne, teama, căci ne ține robi! Fă o minune, căci noi atât am reușit: săȚi umplem Fiul de sânge!