Vă prezentăm astăzi partea a doua a reportajului „trăit” de actrița Ada D’Albon la București, cu prilejul lansării volumului de memorii Ultima vară în Bretania. Menționez că povestea este reluată fix din punctul în care a fost, din obligații editoriale, întreruptă. Textul original n-a suferit nicio modificare. Bucurați-vă!
(...)
Ora 15h45
După ce mi-am reparat fața fără prea mult succes, și mi-am stropit părul cu bere, am luat cu toții două taxiuri, direcția Romexpo pavilion A.
Iar case mîndre bolnave, flori ce se mureau în culori veștede, și vînt ascuțit. În apropiere de Casa Scînteii – azi Casa Presei Libere- (libertate – „un simplu cuvînt în dosul căruia nu stau decît fantome” – M. Sadoveanu.) circulația s-a îndesat considerabil. Soferul taxiului, care tare ar mai pleca în Franța, ne-a lăsat la vreo 300 de metri distanță de pavilionul A. Cu tot calabalîcul traversăm pe jos spațiul mare deschis vîntului, vai de berea din părul meu. Lume ca la bîlci. Domnișoara Anca Pănoiu, gingașa redactoare a cărții mele ne-a întîmpinat zîmbitoare. Are ceva de fostă măicuță.
Scări, hău cu standuri, cărți și iar cărți, speranță multă, omenire, în fine, Curtea Veche! Un spațiu, iar cărți, o masă, nu scaune. Nici eu nici Anne-Marie nu deținem „tinerețe fără bătrînețe” deci, cu multă amabilitate ni se aduc două scaune. Ne-am așezat ca două ciori.
Jela Doina aferată, venită din capătul celălalt al Bucureștiului, mi-a pus pe o tejghea crizanteme obosite de drum, eu i-am înmînat un CD Vivaldi, artistic prezentat de Casa de Discuri Franceză, semne reciproce de prețuire.
Am dialogat rapid cu cîteva fețe zîmbitoare ca mi-au cerut să rămîn la sfîrșit pentru interviuri.
Directorul Editurii, Grigore Arsene cît și soția Domniei Sale, mi-au vorbit cu căldură despre cartea mea și m-au emoționat cu delicatețea lor. Un moșneguț simpatic, rudă cu Moș Crăciun , și în aceleaș timp văr bun cu mine, m-a apostrofat cu umor. Vai, ce tristeță, nu l-am recunoscut! Mă întreb dacă el, m-ar fi întîlnit din întîmplare pe stradă, m-ar fi recunoscut? Grea pedeapsă, anii mulți. Cine îti urează mulți ani, nu știe la ce te supune.
A vorbit Anca Pănoiu la microfon, a cetit un scurt pasaj din cartea mea. Apoi a vorbit Doina Jela ca traducătoare experimentată, în timp ce printre curioșii și doritorii de autograf, o figură vag cunoscută, îm făcea semne amicale pe care nu le puteam pricepe. Abia cînd s-a apropiat cu cartea mea în mînă, am știut că e Dan Grigore. Oh Doamne, cît timp de atunci, șaizeci de ani, poate...? Copilul minune... Pelișor, un pian, și degetele lui Dan Grigore pe clape... Entuziasm de adolescentă, timiditate de adolescent... Plimbare în parcul castelului întîlnire efemeră și neîntinată. Surpinsă că-și mai aduce aminte de mine, i-am scris, nici nu știu ce dedicație, și brusc, timp de o clipă, pentru prima oară de cînd sînt pribeagă, m-am simțit în compania lui, că în fine m-am întors acasă. Sentiment ca o rupere de lume și de neclintire a timpului. Vrea să-mi trimită un CD de al său – Recital de pian - .
Acum în noapte, de cîteva zile întoarsă la Paris, acum, cînd dau formă mesajelor scrise în cele șase nopti la București, în vederea unui reportaj, ascult zguduită, la nesfîrșit, CD-ul lui Dan Grigore ce am primit ieri, și sentimentul de rupere de lume și acest „ acasă” mă cutremură cu forța unei iluzii ce-i mult mai puternică decît realitatea. 7
Viitorii mei cititori s-au apropiat pe rînd; ochi sclipitori, zîmbete calde. Un biet om răzvrătit cu înfățișare torturată de chinurile neîmplinirii s-a postat ridicol în centru, căutînd ceartă ca un vecin ciudos, care de după zid, urcat pe lada lui plină de gunoi, aruncă surplusul din găleată în grădina mea.
„Hehe! ... Sadoveanu, Sadoveanu,” Scoase el fraza întortochiată și plină de sens, bălăbănind capul și crispîndu-și gura într-un surîs plin de fiere.
Il privesc mirată, el continuă cu un soi de obrăznicie vulgară și cu un potențial intelectual de peste roșu. „Lumina vine de la Răsărit, hai?!”
Ii răspund că da, din punct de vedere astronomic, da, lumina vine de la Răsărit.
Se uită la mine ca vițelul la poarta nouă. Nu prea știe cum să-și verse murdăria din suflet. Il ajut spunîdu-i că după cum se exprimă, m-aș mira să fi citit un singur rînd din Sadoveanu. Rămîne prostit, adică cum era, și uită să-și închidă gura. Cineva îl împise ferm, afară din unghiul meu vizual.
Acest intermezzo este un minuscul eșantion din imensa mîrșăvie ce m-a alungat din România acum treizeci și șapte de ani. Cum ași putea să deschid mintea acestui om mic și limitat și a altora ca el?! Ași vrea să urlu! Dar acești oameni n-au urechi să audă, ochi să vadă, și minte să priceapă. Cine l-a cetit și pătruns pe Sadoveanu, acela nu poate fi decît copleșit de imensitatea universului sadovenian. Nu poți decît să taci și să te înclini, nici de cum să bîigui fraze de colț de mahala. De ce lumea se leagă de orientarea ideologică a unui scriitor, atîta timp cît orientarea, în ea însași e nobilă? Un ideal nu poate fi decît măreț. Oameni cu coloana vertebrală de gelatină, fac ca un ideal să devină un infern. Omul sfințește locul și unii dau sens unui ideal, alții îl distrug.
Da, lumina venea atunci, de la Răsărit. De unde vine ea astăzi?
Lumina venea de la Răsărit, cu speranța de a scoate din mocirlă un popor încovoiat. Toată opera lui Sadoveanu e răzbătută de astă dorință. La Răsărit unde străluceau Cehov, Dostoievski, Pușkin, Lescov, Turgheniev, Tolstoi, Gorki, Gogol, Maiakovski și cîti alții... Da’ la ce bun? Aveam o cunoștință care îm zicea „Cehov?, Ah, fui, tu citești pe ruși? Ce oroare!” Iar povestea unui alt cunoscut al nostru, simbolizează perfect astă stare de spirit limitată. Copil fiind, un șugubăț i-a vîrît în cap că de înghite un sîmbure de fruct, un copac îi va crește în pîntece. Omul are azi peste patruzeci de ani și în viața lui n-a avut bucuria de a savura vre-un fruct.
Citiți-l oameni buni pe Sadoveanu, că e mai savuros decît toate fructele pămîntului! Are în plus secretul de a lumina creierul și a înobila sufletul.
Doar ignoranța permite să-l acuzi pe Sadoveanu.
Fiecare cuvînt al scriitorului trezește un gest, o respirație, un gînd, un caracter, o viață, o istorie, o epocă, fiece cuvînt vibrează odată cu pămîntul, cu frunza, cu apa, cu aerul, cu tot ce există și cu tot ce a dat naștere omului, în tot ce are el bun și rău, precum natura poate fi armonioasă sau apocaliptică.
Ce tristețe, ce tristețe că România se codește neștiutoare, să pună la loc de cinste acest imens geniu, și mai caută încă, azi, cu ghiare de cață, nod în papură.
Cei ce nu stiu a-l ceti pe Sadoveanu, sînt ca orbii ce nu se pot bucura de lumină, ca surzii ce nu-și pot umple sufletul cu cînt și ca ulceroșii ce nu vor cunoaște gustul roadelor pămîntului.
Poate, peste un secol, sau secole, cînd omenirea îmbolnăvită de despotismul tehnicii, și al informației abuzive, va avea nevoie să revină la natura sa dintăi, atunci abea va găsii în Sadoveanu ceea ce, în ingnoranța ei, a pierdut și va mai pierde încă.
Acest intermezzo jalnic petrecut la Tîrgul de Carte n-a reușit să-mi alunge buna dispoziție și m-am bucurat să răspund la întrebările cîtorva jurnaliști. Trăiam încă 8
nedeslușit, această senzație de ireal care mă stăpînsise la coborîrea din avion.Eram în Franța? In România? M-am bîlbîit cînd cineva m-a întrebat de Centenar. Da, Centenarul?... ... Tocmai se sărbătorise în Franța cu mare pompă o sută de ani de la armistițiu. Nu mai știam unde mă aflu... Unirea? ... Mică? Unirea mare?...
Jurnalista amabilă m-a scos din încurcătură.
Cînd timpul acordat mie s-a scurs cu vîrf și îndesat, am plecat cu alaiul după mine și cu o vagă neliniște în suflet, în ninsoare și vînt: îmbulzeală, oameni rătăciti, oameni grăbiti, înfrigurați, perdea de ninsoare măturată de vînt în lumina lampadarelor, șir lung de mașini înaintînd cu un kilometru pe oră, frig, polițiști se agită fluierînd, și ninge, ninge... Două fete frumoase trăznet, aproape dezbrăcate, în extraminijupe, cu picioare interminabile, străbat eroic capriciile sfărșitului de toamnă. Grea povară să fii frumoasă.
Tîrziu, după mers îndelugat pe jos, am putut urca intr-un taxi. Tînărul de la volan pleacă la unchiul care lucrează la piscine în Dubai.
17 noiembrie
Ora 12
Invitați la masă la directorul de la Auchan, fiul celui mai apropiat prieten al notru, un francez. Locuiește la Voluntari, într-o viluță ce face parte dintr-un lot de viluțe, toate identice, roșii, un lagăr de concentrare, versiune idilică. Interior agreabil. Gazda, de vîrsta lui Ion – au copilărit împreună – are o soție și doi copii – reproducere identică a vieții lor de familie de acum peste treizeci de ani. Armonie, copii bine educați, masă de familie, amintiri și pace. Nu ne eternizăm, avem ultima ședință de filmare.
Ora 17
In fața palatului lui Ceaușescu: Intr-un colț de zid, feriți de vîntul ascuțit, miroase insistent a urină. Dincolo de o barieră, intr-un spațiu pustiu, un brad imens așteaptă despuiat, să fie împodobit. Nici țipenie de om. Cer roșu împînzit de cîrduri nesfîrșite de ciori – zbor perpetuel, coșmar – La vederea acestui spectacol, Hitchcock ar recunoaște în fine cît de cartonos e filmul său.
M-am îmbrobodit cu șalul și am privit în extaz pustiul din jur. O fericire fără margini m-a străbătut; fericire străină. Peste trecutul meu au zburat ciorile și au lăsat cerul limpede. Am realizat că palatul imens e armonios și misterios ca un cavaler teuton ieșit din neguri. Corpul de clădire care tronează peste fosta mea casă nu-mi produce nici cea mai mică strîngere de inimă. Amintirea casei mele o port în suflet și se răsfrînge în cartea ce am scris.
Plouă. Iau singură un taxi și las băieții să-și termine filmarea sub ploaie. Viitoarea destinație a șoferului: München. Mă duce ca vîntul pe străzi ude și mă întreabă cum găsesc Bucureștiul. „Impresionant” îi răspund cu sinceritate si tac.
Cum găsesc Bucureștiul? In dosul dezlănțuirii naturii ce moare o dată cu toamna, se ascunde un oraș ce dispare. Locuitorii lui îmi pari indiferenți față de astă dramă.
O abundeță de trandafiri tremură colorat în frig; vîrtej de frunze cu toate nuațele toamnei, copaci firavi, ce poartă încă frunze minuscule verzi ca intr-un tablou poantilist, culorile se amestecă cu stropi de culoare, dînd tenta finală – brun galben putred.
Vezi în spatele acestui tablou, mai peste tot, ruine neclintite, fantomele unori clădiri ce fură mîndre și care mai păstrează încă resturile unei frumuseți, azi moarte. Ici, colo, cîte o casă ce a primit un tratament la „Madame Aslan” Parcă ar fi replici de ceară a unori vedete din timpuri glorioase. Tigănci înbrobodite mătură frunzele căzute, balet și el din alte timpuri, intr-o liniște provincială sfîșietoare. 9
Clădiri și străzi noi se impun cu obrăznicie acolo unde nu le este locul, cu formele lor fără logică, cu linii încurcate, contrastînd grotesc cu ceeace decade; spații betonate fără întrebuințare și panouri publicitare acoperă cariile negre din care, ca într-un coșmar, apar cu zîmbet lasciv, manechine gigantice – te crezi căzut din cer în țara Ciclopilor.
Am avut, străbătînd străzile și respirînd avidă parfumul frunzelor moarte, lacrimi de iubire pentru ceea ce am iubit, și de tristețe pentru ceea ce nu mai e. Am realizat că tot cortegiul mortuar al clădirilor atît de mîndre altădată, nu le vedeam atunci, căci îmi erau familiare precum ușa de la baie, dar azi mă minunez de frumusețea lor, și de cît mister ascund și-l tac...
Seara am sărbătorit la „Lacrimi și Sfinți”... Ce? Nu prea știu bine ce, dar lăutari mi-au cîntat la ureche romanțe vechi și eu mă hrănii copios printre lacrimi cu icre de știucă și „chifteluțe minunate” de să dai cu sfinții de pămînt!
Cînd „bătrînul cobzar” și-a sfîrșit cîntul, i-am luat ușor mîna și i-am spus:
-Eminescu nu spune „O ORĂ”, (adica 60 de minute meschine), Eminescu spune: „O OARĂ”.
O oară să fi fost amici
Să ne iubim cu dor,
S’ascult de glasul gurii mici,
O oară și să mor.
Cobzarul mi-a mulțumit respectuos și cînd am plecat, cînta la o altă masă: „O oară și să mor”... Afară era viforniță.
18 noiembrie
Leneveală. Masă la „Nenea Iancu”. Stupoare: lumea lui Caragiale! O încîntare!
Pereții toți tapisați cu fotogrfii de epocă, ziare, „Moftul Român”, obiecte aparținînd altei vremi, iar cartea de meniuri o bucurie! Puteai alege și mînca pe Zița, pe Chiriac, pe Moftangiu, pe Zoe, pe Cațavencu, pe Agamiță Dandanache... Si pe cine vrei din lumea iubitului Caragiale; soseau aduși pe farfurii mari cu toată clasa ce se impune. Brava nene Iancule!
Ora 16
Am descins cu Ion la Smaranda Herford, adevărata nepoata a lui Sadoveanu. Încîntătoare ființă, delicată, caldă, micuță, cu ochi de peruzea și armonios albită. Un ceai bun și o legătură de o viață cimentată azi, datorită acestui scurt ceas în care am sorbit ceaiul.
Am avut bucuria sa-l cunosc pe Dan Herford, fiul soțului ei, azi dispărut; Dan îsi duce viața intre Olanda și București. Mi-a strîns ferm mîna și m-a privit în ochi. Aflu că acest domn are vrerea tenace să consulte de ani, arhivele, și să dea la iveală mîrșăvia ce se ascunde de zeci de ani în dosul calomniilor proferate la adresa lui Mihail Sadoveanu. După spusele Domniei Sale, nu numai că nu există acte ce ar putea încrimina pe Sadoveanu de fapte nedemne, dar există acte falsificate grosolan ce dovedesc existența unui complot murdar.
Din cauza acestor calomnii viața urmașilor lui Sadoveanu a fost sfîrămată. Si nu pentru ochii francezilor, îmi duc eu azi zilele în Franța ca o venetică. 10
Ii mulțumesc Domnului Dan Herford pentru efortul cel depune în dorința de a lumina mințile întunecate.
10 noiembrie
Ora 5 dimineață
Ne întorcem la Paris. Zăpădă de se rup cregile copacilor. Obținem în extremis un taxi. Mocirlă pe șosea. Las în urmă orașul, șoferul ne urează drum bun, „și cine știe, poate vă voi întîlni în Franța!”
Dece oare a trebuit și trebuie încă, să trudim mai mult decît putem dincolo de țară, și nu atît cît putem, în țara noastră? Ce blestem din veșnicie străjuie peste români? „Las’că și mîine e o zi.”? „Las’că nu dau turcii.”? „Muieți-îs posmagii?”? „Să crape capra vecinului!”???
Care-i soluția? „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne”? Sau „Deșteaptă-te române”? Cine poate spune?
Am trecut de vama română după un incident stupid care spune multe fără însă, să răspundă întrebărilor mele: Vameșa mi-a confiscat cu aer superior, șamponul inofensiv. Atîta pagubă! M-am adresat lui Yohan, francezul, care mă ajuta să-mi încalț cizmele. Normal, m-am adresat în franceză: „Que j’etais idiote de mettre dans mon sac le shampoing”.
Cuvîntul „idiot” avu o înțelegere fulger în mintea înceată a vameșei care își chemă colegii pentru a-mi face morala necesară, vis à vis de insulta verbală de care se crezu victimă. Minute lungi am încercat fără succes să-i fac să înțeleagă, neînțelegera. Cuvîntul „idiot” mi-l adresasem eu însă mie, și nu ei. Cînd am realizat că mintea lor refuză definitiv să conceapă că cineva se poate considera singur idiot, mi-am luat bagajele și m-am dus în drumul meu. M-a urmărit din spate fraza aruncată cu amiciție de unul din vameși luminat cu întîrziere: „Să nu mai vorbiți franțuzește în aeroport, aici sînteti în România”.
Un autobuz ne duce la avion. Sîntem obligați pentru a urca în avion să traversăm o baltă mocirloasă.
Așezată în avion în aceleaș spațiu de tortură ca la sosire, încerc contursiuni bizare ca să-mi scot cizmele și să-mi înfășor picioarele înghețate în șalul meu. Timp de un ceas n-am avut căldură în avion.
Acuș aterizăm.
Citesc mesajul redactiei care mă felicită pentru succesul cărții. Apoi mesajul prietenii mele Manuela din New York: „Ada dragă, dacă cartea ar fi fost a mea și tot nu m-aș fi bucurat atît cît m-am bucurat de izbînda ta. Nici nu pot să găsesc vorbe potrivite ca să-ți spun ce stare euforică ne-a dat citirea rîndurilor trimise ție de redacție. Mîine cînd te trezești, trăiește-ți clipa cu bucurie”
Manuela.
Ada d’Albon 7 decembrie 2018