Virtutea omului modern începe cu clişeele dispreţului. De aceea, nu e nevoie de regulă, e nevoie doar de un exemplu, pentru ca totul să fie demonstrat pentru un public care oricum are deja o idee formată încă de la naştere.
O dramă poate să dispară printre amănunte de box office. Un accident e mai grav dacă e vorba de un Ferrari, în aceeaşi logică după care Becali ar părea un alt om dacă ar circula cu un Trabant. Şi ce mai înseamnă o viaţă de om în faţa justiţiei?! Trist e că toate aceste reflexe comunistoide sunt hrănite continuu şi de judecăţile de valoare gata făcute ale presei. Aşezate peste viziunea moştenită de la Ceauşescu, ele sunt premisele unui viitor ipocrit şi jalnic. Dacă ai răbdare să asculţi un buletin de ştiri, o să te încredinţezi că în general cei care au bani fură şi ascultă manele, iar cei care nu au bani fură şi beau. Oricum ar fi, tot iese prost la reputaţie. Dacă eşti ţăran, stai într-o casă de chirpici şi munceşti de cazi jos, intri tot la judecata generală în care la ţară viaţa înseamnă alcool, furturi şi lene. Dacă eşti biciclist sau ecologist, înseamnă că eşti băiat bun şi se presupune şi că nu-ţi baţi nevasta şi nu dai muzica tare. Încă nu e clar cum sunt tipii care umblă cu trotineta. Dacă ar apărea un academician într- un Lamborghini, tot nu ar fi bine, pentru că profesorii şi medicii trebuie să fie apostoli şi succesul nu poate să aibă legătură cu nişte calităţi personale, sau cu munca ori harul, că aşa zice la televizor doamna cu guriţa strâmbă. Pare că tot timpul stă să înceapă dacă nu o revoluţie, măcar o colectivizare mică, pentru că reiese că situaţia nu are nici o faţă luminoasă. Orice amănunt e suspect şi foarte sugestiv în acelaşi timp, deşi a trecut foarte mult timp de când erai foarte dubios, dar şi invidiat dacă aveai un videocasetofon. Dar oricum, erai clar un om rău. Acelaşi tip de judecată infantilă şi isterică se revarsă către noi din toate direcţiile şi reuşeşte foarte bine să blocheze toate resorturile firescului. Aşa se face că admiraţia pentru bunăstare şi succes este transformată în ură, invidie şi delict apriori de imoralitate. Modestia statutului social este şi ea taxată la fel de nemilos, chiar dacă se ştie că oamenii care conduc Dacia au un suflet curat. În această uriaşă învălmăşeală se nasc credinţele monstruoase care îi învaţă pe cei tineri că produsele de lux sunt ceva împotriva drepturilor omului, iar pe cei care au reuşit în viaţă să vorbească la masă despre implanturi şi cât de scumpă e mâncarea. Generozitatea sau înţelegerea nu au cum să facă parte din desfăşurătorul acestei telenovele anemice, pentru că pe măsură ce bugetarii descoperă că 100 de euro nu mai înseamnă nimic, marii lideri vorbesc tot mai apăsat despre importanţa fiecărui dolar. Oamenii de cultură există mai ales când se revoltă în faţa maşinilor fotbaliştilor, iar în spatele oricărei măgării există deja un principiu care veghează. Nu evoluţia, nu transformarea în bine, nu raţiunea se întrevăd în această hărmălaie, ci doar încercările unor bolnavi de coprolalie intelectuală de a reuşi să atragă atenţia publicului cu o rafală de cuvinte obscene, exact înainte de a se deschide uşile. Sau, ca în bancul în care un elefant şi un şoricel merg pe un pod şi duduie traversele, şoricelul mai prinde câte un moment în care poate să exclame mândru: ce mai tropăim!