Citim în presă, cu neascunsă mândrie, despre pasiunea prințului Charles pentru România, cele mai recente știri prezentându-l pe nobilul promotor al imaginii României drept un mare admirator al peisajelor țării noastre, dar și al tradițiilor folclorice din România.
„Prinţul Charles a subliniat că menţinerea obiceiurilor locale, cum ar fi păstrarea sărbătorilor de dans, sunt o bună modalitate de a atrage turişti, ceea ce ar stimula semnificativ economia naţională. Dacă tradiţiile ar fi păstrate, ar putea aduce beneficii economice uriaşe ţării, a declarat prinţul în faţa studenţilor Universităţii Bucureşti, instituţie care i-a acordat titlul de doctor Honoris Causa. Ceva mai devreme Prințul Charles mărturisea că obișnuiește să să reculeagă în zonele Bucovinei și Maramureșului
Pentru mine, aceste mărturisiri nu prezintă ceva de mirare. Am avut ocazia să observ interesul pe care folclorul în general, și folclorul nostru în special, îl trezește străinilor care ne vizitează țara. Mai mult, convingerea că avem un tezaur de neprețuit, care este moștenirea etnografică și folclorică, pe care o putem folosi cu cea mai mare încredere în calitate de carte de vizită, în relațiile cu alte popoare, s-a cristalizat în mintea mea pe mult timp. Pe când eram adolescentă, părinții, și în special tata, obișnuiau să mă antreneze în diverse activități pe care ei le considerau folositoare pentru formarea mea. Mai ales în timpul vacanțelor școlare, în care eu nu aveam voie să stau degeaba, să mă uit la televizor sau să ies în oraș cu prietenii, tata se ținea de capul meu, nelăsându-mi răgaz pentru distracții pe care el le considera inutile. Lucru care mă înfuria de-a binelea.
În schimb, mă simțeam egală cu el, atunci când îmi cerea opinia sau, și mai bine, ajutorul. Într-o vacanță de vară i-am tradus o colecție de articole apărute în presa franceză despre Ansamblul Joc, revenit dintr-un turneu internațional. Tata tocmai scria o carte despre conducătorulAnsamblului Joc, Vladimir Curbet, și avea nevoie de cât mai multe citate referitoare la acel turneu.
Îmi aduc aminte că am fost indignată, citind, printre zecile de articole bine documentate, și unele conținând epitete care sugerau că am fi un ”popor slav”. Nu-mi amintesc citatul cu precizie, țin minte doar că făcea referire la culoarea albastră a ochilor dansatorilor noștri și nu cred că sugestia se referea la altceva, atunci când autorul scria cu încântare despre ”les reflets bleu des yeux des peuples slaves”… Alte articole însă îmi inspirau mândrie pentru tot ce simboliza, la acea oră, Ansamblul Joc: arta, folclorul nostru, frumusețea tinerilor noștri, frumusețea Pașilor lui Vladimir Curbet…
Citeam manuscrisul tatălui meu despre Vladimir Curbet (intintulat „Pașii lui Vladimir Curbet”) și o sumedenie de întrebări îmi roiau prin minte. De ce zic ziarele străine despre ansamblul „Joc”, pe care eu îl consideram un tezaur de folclor și de autenticitate, că e de fapt „balet național”? Nu pare a fi „balet”… De ce insistă și dl Curbet pe ideea că trebuie luptat contra curentului de subminare a caracterului autohton al dansului, impus de la Moscova? Ce nu e în regulă pe scenele noastre, unde majoritatea ansamblurilor coregrafice imită stilul ansamblului Joc? Ce e cu această gâlceavă, de trebuie abordată într-un manuscris atât de impunător (ca volum și sumă de argumente)?
Între paranteze fie spus, abia mulți ani mai târziu, când am avut ocazia de a merge prin sate și a studia folclorul, mi-am dat seama de ce atâta „ceartă”. Ceea ce vedeam pe scenă, în cele mai multe dintre spectacolele care pretindeau că sunt folclorice, era mai degrabă ceva străin spiritului folclorului nostru. Câțiva ani mai târziu, ascultând prelegerile lui Andrei Tamazlâcaru, urmate de spectacolele ansamblului condus de dumenalui,Tălăncuța, am putut face distincția și am ajuns să prețuiesc... autenticitatea, autenticul.
Fără a neglija contribuția coregrafilor și muzicienilor la stilizarea unor piese folclorice, am înțeles că autenticul trebuie arhivat și păstrat, în stare pură, nealterată, chiar dacă nu are un autor cunoscut sau poate mai ales pentru că nu are un autor care să-i poarte de grijă. Spre exemplu, în unul dintre articole, autorii francezi se întrebau de ce o mică republică sovietică reușise să creeze un ”balet popular” (”național”), iar o Franță, cât e ea de mare, nu. Chiar așa, îmi ziceam și eu, care văzusem câteva spectacole de dans folcloric din nordul Franței, și rămăsesem încântată: de ce nu are și Franța un fel de Joc? De ce nu-și creează un „balet popular francez”? (Iarăși, între paranteze fie spus: mai târziu aveam să înțeleg de unde a venit ideea stilizării dansului folcloric, fiind vorba despre politicile culturale impuse de Moscova, menite să „niveleze” culturile fostelor republici sovietice, și asta avea să-mi explice de ce fenomenul nu putea fi ”exportat” dincolo de hotarele URSS.)
Și azi sunt fascinată de diversele tradiții ale altor popoare, tradiţii care ne atrag prin noutatea lor și… prin forța distanței dintre noi şi ei. Suntem la fel bogați și de valoroși, în ansamblul culturilor lumii. Și nu e de mirare că am avut/avem de unde selecta material pentru o școală inedită de balet popular, de vreme ce dansurile folclorice românești sunt de o efervescentă complexitate și bogăție, apreciată de prinți și de regi.