La masa mea de lucru, pe care nu am foi albe, ca pe vremuri, ci un monitor, și nici pixuri, ci tastatura computerului, îmi petrec mai mult de douăsprezece ore pe zi, citind și scriind. Dar aceasta nu înseamnă că trăiesc izolat ca un călugăr.
Știu tot ce întâmplă în țară și în afara ei. Știu chiar și ce nu vreau să știu. Îmi vin necontenit vești pe Internet și prin telefon. Bărcuța criticii literare se clatină pe acest ocean de informații mereu în fierbere, ca în timp de furtună, dar niciodată nu se scufundă. Are și literatura importanța ei. Din punctul meu de vedere – cea mai mare importanță, dar știu că aproape nimeni nu mă crede.
Care este evenimentul de maxim interes din ultimele zile? Unii pun pe prim-plan încheierea campionatului mondial de fotbal (la care noi nu am primit niciun gol). Alții – întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin. Așa credeam și eu până azi dimineață când m-a sunat Mircea Dinescu și mi-a citit la telefon o poezie superbă. O nouă poezie, scrisă chiar astă-noapte (în timp de alți poeți dormeau liniștiți, convinși că Mircea Dinescu a renunțat la scris și că a ieșit din competiție). Acesta, da, este cu adevărat un eveniment.
De mai mult timp, la intervale de două-trei săptămâni, Mircea Dinescu îmi face câte un asemenea dar, mai valoros decât un ceas Rolex. Este într-un moment bun al vieții lui, are din nou inspirație, ca în tinerețea lui glorioasă. Și are, în plus, în ceea ce scrie un farmec al maturității, care nu poate fi simulat la douăzeci de ani.
Este o favoare pentru un critic literar să asculte (sau să citească) primul poezia unui mare poet. Ce n-aș fi dat să fi fost eu nevasta lui Slavici și să fi ascultat noaptea, prin peretele subțire, poeziile pe care Eminescu (aflat în gazdă la familia Slavici) le citea cu glas tare pe măsură ce le scria! Nevasta lui Slavici îi bătea cu pumnul în perete lui Eminescu să facă liniște. Eu, dimpotrivă, mi-aș ținut respirația ca să ascult – primul în lume! − versuri neasemuit de frumoase.
Poemul pe care mi l-a citit Mircea Dinescu azi la telefon n-a mai fost auzit de nimeni înaintea mea. Am simțit ceea ce a simțit probabil Neil Armstrong, când a pășit pe Lună, unde nu mai ajunsese niciodată vreun om.
Poemul are titlul ELEGIA ÎNVIERII ȚĂRANILOR CE AU REFUZAT SĂ INTRE ÎN C.A.P. și este un poem politic, de o mare forță expresivă. Mircea Dinescu a inventat de multă vreme o intonație poetică unică, nemaiîntâlnită la alți poeți, UN PLÂNS MELODIOS. Numai că de data aceasta se întrece pe sine, deplângând o tragedie românească, prea puțin și cu timiditate evocată. Zdrobirea cu roata a sufletului țăranului român, prin deposedarea lui cu brutalitate de pământ, de animale și de unelte în anii colectivizării forțate a agriculturii. Și călcarea lui în picioare pentru a doua oară, după 1989, când i s-a restituit pământul în bătaie de joc, de multe ori în văgăuni inaccesibile, în mlaștini sau sub fire electrice de înaltă tensiune. Și când în afară de pământ nu i s-a mai restituit altceva, astfel încât s-a văzut în situația de a nu mai putea să-l lucreze (după ce a luptat pentru el în războaie și după ce a fost întemnițat și bătut pentru că se opunea colectivizării). Mircea Dinescu vorbește despre această tragedie cutremurătoare, ne face să o retrăim și să ne simțim vinovați pentru tot ce s-a întâmplat după război în satul românesc.
De asta îmi place Mircea Dinescu mai mult decât mulți alți poeți de azi. Pentru că nu este castrat, ca ei. Pentru că este sensibil la suferință. Pentru că îi pasă de ceea ce s-a întâmplat în țara noastră.
Am făcut o introducere atât de lungă ca să amân momentul punerii în circulație a unui poem care deocamdată este… doar al meu. Gata, hai să-l citim împreună!
„Laptele s-o reîntoarce-n vacă
numai cînd văcarii vor fi lut.
Or să vină alții să petreacă
unde noi am plîns și-am petrecut.
Alte fete s-or boi-n oglinda
ce-a-nghițit o mie de femei.
Am curtat și noi o vreme grinda
și-am dansat cu foc în cuiul ei.
Că duminica, mînca-o-ar boala,
a căzut ca proasta într-o joi,
c-a greșit Preasfîntul socoteala
de cînd stă pitit în păpușoi.
Geaba ne momesc muieri și babe
cu prescuri și grîu înmiresmat,
ne-om întoarce morți, în patru labe,
în biserica numită MAT.”
Sentimentul trecerii ireversibile a timpului („Alte fete s-or boi-n oglinda/ ce-a-nghițit o mie de femei.”), evocarea celor care s-au spânzurat după ce au fost obligați prin amenințări și bătăi să renunțe la viața lor de țărani („Am curtat și noi o vreme grinda/ șiam dansat cu foc în cuiul ei.”), pierderea credinței(„ne-om întoarce morți, în patru labe,/ în biserica numită MAT.”) – totul este puternic, de neuitat. Dar mai mult decât orice mă impresionează faptul că Mircea Dinescu îl pune sub acuzație pe Dumnezeu însuși, pentru că a lăsat să se întâmple tot ce s-a întâmplat:
„Că duminica, mânca-o-ar boala,/ a căzut ca proasta într-o joi,/ c-a greșit preasfântul socoteala/ de când stă pitit în păpușoi.”
Cu câtă artă este folosit limbajul popular! Ce forță de bici pedepsitor capătă cuvintele obișnuite, aparent inofensive, pe care le cunoaștem cu toții!