Pribeag prin Europa. ”Din zece sonerii, una e de român!”

Vorbește la telefon încontinuu, șoptit, parcă în felul ăsta ar trage de el, să nu adoarmă. Mic de statură, îndesat, încă în prima tinerețe, cu părul scurt, aspru, chipul rotund, ars de soare, palmele late, umflate de muncă, și totuși neastâmărate, măturând aparent aerul în căutarea a ceva neinteligibil.

M-am nimerit în trenul spre Galați să stau chiar față în față cu el. Aud povestea unui român care se întoarce de la muncă, din străinătate. Din Germania, una dintre cele mai dezvoltate ţări din Europa.

De acolo venise cu autocarul până la București, iar din Capitală a luat-o pe calea ferată spre satul lui din apropiere de locul unde Prutul se varsă în Dunăre.

”După ce-am terminat liceul”

Când mai aveam puțin până la destinație și compartimentul se golise, am legat amândoi câteva cuvinte. Îmi repetă cam același text pe care îl spusese mai devreme și pe calea undelor. De astă dată, cu câteva detalii în plus. Lucrează în construcții, face amenajări interioare, o activitate la mare căutare în Europa.

Prima oară a muncit în Italia, în agricultură, dar nu merita, erau bani puțini și efort cât e ziua de lungă. A fost și în Spania, și în Irlanda, în Grecia, în Polonia. Străbătând continentul în căutarea acelei pâini...

De când ai plecat în Europa? ”După ce-am terminat liceul”. Acum are 36 de ani. Vrea să încerce, din vară, și în Marea Britanie. Are neamuri și acolo.

Cum ”și acolo”? Și în Italia, și în Spania, în Irlanda. Și prieteni. În Polonia, în Cehia. E plină Europa de români, zic. ”Din zece sonerii, una e de român!”, remarca asta a lui am ținut-o minte.

Tot el rupe scurta tăcere. ”Păi dacă la noi în țară nu mai e de trăit! Uite ce e aici!”. În jurul nostru aleargă bezmetice câmpuri galbene, pline de scaieți.

Cum ajunge acasă, își promite, o să doarmă două zile. Pe urmă surâde. ”N-o să mă lase!”, adică și ai lui, și ai altora. N-a mai fost în vatra sa de doi ani.

Viforul cuvintelor

Zice de Ungaria, unde s-a oprit autocarul să facă o pauză. Călătorii au coborît pentru o țigară sau unde aveau urgențe. Apăruseră de niciunde niște zdrahoni care îți promit că dacă le arăți câți bani ai în portofel o să-ți dea 50 de euro.

Unul dintre pasageri, probabil mai nou pe aleile pribegiei, deși cu părul alb, a căzut în capcană. Cum i-au văzut teșchereaua plină, au și smuls-o.

Degeaba a încercat amărâtul să se opună. L-au mai luat și la bătaie. ”Îi umflaseră fața, de cât l-au tăbăcit. Și nimeni nu s-a băgat”, privește în gol...

Tâlharii erau tot români? ”Vorbeau perfect românește. Cred că erau români”. Anonimul meu partener de discuție știe lecția asta cruntă înainte de aventura numită Europa. O fi învățat-o cândva pe propria piele, ca nefericitul acela.

N-are decât carduri bancare la el, niciun altfel de sfanț, mi se confesează. ”Puteau să mă stâlcească și pe mine, nu le ziceam în veci codurile”. Simt viforul cuvintelor, înțelegând pericolul care te pândește la tot pasul.

Atât

Ne-am despărțit cu o strângere de mână, și cu reciproca urare de-a fi sănătoși. Atât. Nu mi-am propus să închei aceste rânduri cu vreo figură de stil. Viața nu are nevoie de așa ceva.