Sediul e elegant. Are termopane, are o frumoasă culoare maro închis pe afară, are mobilier modern, în aluminiu şi sticlă, are multe calorifere date la maxim, are calculatoare peste tot şi are, bineinţeles, angajate.
Nu ştiu cum naiba se face, dar în instituţiile publice, în mare majoritate, sunt angajate femei. Că, deh, să stea la căldurică, sărăcuţele. Nu cumva să-şi păteze pantofiorii cu noroiul de pe afară. Nu cumva să le îngheţe picioruşele făcând naveta. Nu cumva să le stea fustiţele, bluziţele, blăniţele, bikineii lor roz, în dulapuri. Nu cumva să umble ele aiurea. Am impresia, uneori, că bărbaţii au inventat munca de birou pentru femei. Să le ştie acolo, de la 9 la 17, să poată ei face ce le doreşte sufletul.
- Am nevoie de o autorizaţie, doamnă, pentru un cabinet, mă adresez eu politicos unei funcţionare.
- Să vedem ce acte aveţi, face ea impasibilă.
M-am trezit cu noaptea-n cap să dezgheţ maşina, să ajung la instituţia asta la prima oră, să rezolv cu hârtiile şi apoi să conduc 30 de kilometri, pe gheaţă, până la cabinet. Scot mapa cu acte şi i-o întind.
- Trebuie să fie totul aici.
- Şi mă puneţi pe mine să le sortez? Trebuiau puse în ordine. Credeţi că eu am timp de pierdut?
- Credeţi că-mi pasă de timpul dumneavoastră? Şi aşa nu faceţi nimic. Doar staţi, pe banii mei şi ai altor contribuabili, la căldurică, stimată doamnă.
- Dacă sunteţi impertinent...
- Ce o să faceţi, doamnă? O să chemaţi sfrijitul de gardian să mă dea afară? Sau o să mă trageţi de urechi? Pentru rahatul ăsta de hârtie plătesc 100 de lei. Cât nu face. Că doar, la câte controale am avut, nu mi-a cerut-o nimeni. Aşa că, eu vă fac un favor, cotizând, ca să puteţi dumneavoastră, după ce plec, să staţi pe net sau la bârfe la telefon.
- Nu pot să vă servesc. Trebuie să vină şefa să semnze.
- Bun. Şi şefa asta unde e? Că e ora 8.30 şi programul e de la 8.
- Probabil că are treabă.
- A uitat să se rujeze, nu? Sau, când naiba să-ţi rezolvi treburile personale, dacă nu în timpul serviciului?
- Vă rog să fiţi politicos.
- Mă străduiesc doamnă, dar dumneavoastră nu mă ajutaţi deloc să fiu aşa cum îmi cereţi.
Ies afară. Îmi aprind o ţigară şi dau telefon la cabinet. Anunţ că întârzii. Am noroc. Nu mă aşteaptă încă nici un pacient. Vreau să o văd şi eu pe şefă. Să văd unde se duc banii mei. Gardianul iese după mine. E un sfrijit de 60 de kilograme, cu o uniformă prea mare. Încearcă să mă privească sever. Pe mine mă buşeşte râsul.
- Ce-i Rambo? Te-a trimis Julieta să mă pui la punct?
- Trebuie să fiţi politicos. E totuşi o instituţie publică.
- Da, fac eu. Şi ar trebui să fiţi recunoscători că eu şi alţii ca mine vă plătesc salariile. Hai, du-te înapoi, că nu ai tu boaşe suficient de mari încât să te iei de mine inutil. Pun pariu că ai rate la bancă, ai o familie şi depinzi de serviciul ăsta. Nu-ţi doreşti reclamaţii. Şi, să îţi mai spun ceva. România e ţara în care se poate orice. Nu ai de unde şti ce relaţii am eu, pe cine cunosc, ce telefoane pot să dau şi zbori din postul ăsta. Ca tine eu am văzut sute, dar tu, oameni ca mine, nu ai mai văzut.
Dispare. Cred că a sunat ceva colegi, dar, atâta timp cât nu am făcut circ şi nu am înjurat, nu au ce să-mi facă. S-a adunat în scrumieră o grămăjoară frumoasă de mucuri când, în faţa instituţiei, parchează un jeep. La volan e o femeie. Se dă jos. Blondă. Părul lung. Frumoasă. Plinuţă, dar cu forme bine proporţionate. Aranjată ca o vedetă de cinema. Are o blană de vulpe polară şi mănuşi de piele, albe. Ţine un iphone 5s în mâna dreaptă. Trece pe lângă mine şi lasă un parfum de Chanel.
Trebuie să fie şefa, îmi spun. Cum naiba îşi permite toate astea, dintr-un salariu de bugetar? Este ora 10. E clar că e specială. E pila sau amanta cuiva puternic. Altfel nu-mi explic aroganţa ei.
Îi acord 10 minute să se schimbe, să dea drumul la calculator şi să ia o gură de cafea, apoi intru. Doamna, cu care am avut contre, jubilează. M-a turnat, e clar. Şi acum, ia să văd cum mă va pune la punct şefa. Nu sunt nervos. Sunt curios.
- Sărut mâinile, stimată doamnă, mă adresez şefei.
- Bună ziua. Luaţi loc, domnule.
Ton înţepat, privire rece, arogantă.
- Dacă nu vă supăraţi, am stat două ore să vă aştept. Am nevoie de semnătura dumneavoastră.
- Nu am timp acum să semnez. Reveniţi într-o oră.
Zâmbesc.
- Unde pot face o reclamaţie? Întreb pe un ton suav.
Şefa se ridică.
- Cum vă permiteţi? Veniţi aici şi vă comportaţi ca un golan cu secretara şi acum faceţi reclamaţie? Nesimţiţi ca tine văd în fiecare zi. Ieşi afară!!!
Schimb tonul. Milf-ul ăsta începe să mă calce deja pe nervi.
- Nu vă enervaţi, vă rog. O să descărcaţi multă adrenalină. Plinuţă cum vă văd, o să faceţi curând vreun infarct. Sau o aveţi probleme cu tiroida. Plus că vă strică tenul ăsta pe care-l tot şmăcuiţi pe la saloane. Ca şi cum aţi putea repara într-o oră ceea ce natura a stricat în 30 de ani. Staţi aici, în biroul ăsta călduţ, frecaţi menta, mă ţineţi pe mine în frig, ca să aveţi nesimţirea de a nu acorda zece secunde pentru o semnătură? Ce fel de funcţionari publici sunteţi voi? Doamnă dragă, aici sunteţi la serviciu, nu în dormitor. La dispoziţia mea. Şi pot să vă frec şi-n dungă, dacă vreau. Sunteţi obligată să îmi oferiţi informaţii, să-mi semnaţi hârtia, să nu mă purtaţi pe drumuri. Eu am de lucru, doamnă. Muncă grea. Nu stau şi plimb hârtii, ca dumneavostră. E plină ţara de ăştia ca voi. De funcţionari. Nu faceţi nimic, doar sugeţi, pe lângă multe alte chestii, banii contribuabililor. Aşa că, nu mă interesează dispoziţiile dumneavoastră de divă.
Asta ia foc. Şi începe să strige la mine. Să ies afară. Să nu o deranjez. Că sunt un mitocan, un nesimţit, un ţăran prost şi, la urmă, că sunt BĂSIST. Gardianul dă năvală înăuntru.
- Scoate-l afară!!! Urlă şefa, în pragul isteriei.
Ăsta face feţe feţe.
- Dacă pui mâna pe mine, îţi bag mandibula în creier, îi spun încet. Nu ies până nu semnează şefuţa asta cu jeep.
Şefa era deja cu telefonul la ureche. Clar. Sună la cel care o protejează şi îi face şi alte chestii. Că doar nu orice necăjită ajunge şefă. Trebuie să aibă pe cineva în spate. Mi-l dă la telefon. Îngheţ când se prezintă. Îmi spune câteva cuvinte. Eu răspund că am înregistrat-o şi că dau în presă. Ăsta se calmează. Îmi spune să-i dau telefonul şefei. Asta ascultă două minute. Apoi închide. Se uită la mine ca la un rahat şi-mi semnează hârtia. Plec. Când trec pe lângă jeep, îl zgârâi cu cheia. Dintr-un capăt în altul. Sunt foarte mulţumit de rezultat.
După ce mă înjură toţi analfabeţii doar pentru faptul că sunt medic, mă înjură şi funcţionarii, doar pentru faptul că am curaj să le cer să-şi facă datoria. Datoria e aia pentru care noi toţi vă plătim. Aşa prost cum o facem. Şi mă faceţi băsist... Am să fiu făcut şi antonist sau pontist sau mru-ist sau alt ist, dar tot nu voi crede vrăjeala cu democraţia şi cu promovarea valorilor. Voi continua să cred că birocraţia în exces şi incompetenţa vor măcina ţara asta. Ca o boală. Doar că nu există pentru ea nici vaccin, nici tratament. Şi mortalitatea e de 100%. Vindecătorul este medic si scriitor din Suceava. Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:
- VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro
În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriţi aici TOATE editorialele şi dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!