Acest act normativ a fost început din septembrie 2015, dar a fost nevoie de 2 ani ca proiectul să fie terminat de Ministerul Sănătății și depus la Parlament. Timp în care am avut o epidemie de rujeolă, care a dus la decesul a 36 de oameni, și suntem în al treilea sezon gripal cu zeci de mii de cazuri înregistrate. Apoi, dacă senatorilor le-a luat o lună să analizeze Legea și s-o aprobe în plen, deputații se „chinuie” de două luni cu ea și n-au reușit nici măcar s-o treacă de comisii
Poate cel mai disputat proiect de lege din domeniul Sănătății din ultimii ani, Legea vaccinării a intrat „în facere” în septembrie 2015. Doi ani a fost plimbată prin birourile Ministerului Sănătății, unde a fost analizată, „răsanalizată” și de multe ori modificată. Abia pe 4 septembrie anul curent a ajuns la Senat.
Într-o lună, senatorii au trecut-o prin comisii și au probat- o, înțelegând importanța ei, chiar dacă Guvernul – inițiatorul proiectului – n-a cerut și procedură de urgență. Acum, mai are, teoretic, de trecut două hopuri: aprobarea în Camera Depuților (unde a fost depusă în 25 octombrie) și promulgarea de către președintele Klaus Iohannis.
Anul acesta, însă, nu există nicio șansă ca legea să fie finalizată și aprobată. În primul rând pentru că este „uitată”, de la sfârșitul lui noiembrie, în sertarele de la Comisiile de Buget-finanțe, la cea Juridică, de disciplină și imunități și la cea pentru Egalitatea de șanse pentru femei și bărbați. Apoi, chiar dacă ar ieși, prin absurd, din comisii, ea ar trebui aprobată în plen. Dar cum parlamentarii au intrat deja în vacanță și nu vor munci până în februarie anul viitor, legea va mai zace cel puțin o lună-două, la Parlament.
Din epidemie în epidemie
În timp ce autoritățile (aproape toate) se mișcă cu viteza melcului, românii dau dintr-o epidemie în alta.
Din septembrie 2015, până acum, am trecut prin: 3 sezoane gripale, cele din 2015- 2016 (numărul total de decese din cauza gripei: 108), 2016- 2017 (27 de decese din cauza aceleiași „banale” gripe) și actualul 2017- 2018 (deocamdată niciun deces, dar avem deja 92.703 cazuri de infecții respiratorii acute – care includ cazuri de gripă, IACRS și pneumonii), plus o epidemie cumplită de rujeolă care a ucis 36 de persoane și a îmbolnăvit, până la data emiterii ultimei statistici săptămânale a Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile (22 decembrie 2017), aproape 10.300 de persoane! Și numărul cazurilor va crește, cel mai probabil, în săptămânile ce urmează.
FOTO: Prof.dr. Alexandru Rafila
„Bolile copilăriei nu trec ușor!”
„99% din cazurile de rujeolă au apărut la persoane nevaccinate sau vaccinare incomplet. Bolile copilăriei nu trec ușor și este necesară obligativitatea”, a explicat prof. dr. Alexandru Rafila, specialist microbilog, la Școala pentru jurnaliștii specializați pe sănătate, organizată de COPAC (Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România) la începutul lunii decembrie, la Predeal.
Încă din 2015, legea s-a lovit de un curent anti-vaccinare promovat de grupuri extrem de vehemente pe paginile de socializare.
EVZ, de altfel, a publicat, în această toamnă, o solidă campanie de informare a publicului în privința beneficiilor vaccinării, în care combăteam ipotezele și miturile vechiculate de anti-vacciniști cu dovezi științifice și studii realizate pe milioane de persoane, care au demonstrat, toate, că vaccinurile salvează vieți! Potrivit OMS, cel puțin 3 milioane de vieți sunt salvate anual prin imunizare!
Ce nu s-a înțeles din textul legii vaccinării
Unul dintre principalele puncte de atac ale antivacciniștilor este acela că Legea ar interzice accesul copiilor nevaccinați la educație. Ceea ce e anticonstituțional, în sine. În fapt, însă, după cum explica profesorul Rafila, este o neînțelegere a textului.
„Legea nu interzice accesul la educație. Ea spune așa: „că este interzis accesul pe perioada cât evoluează o epidemie”! Adică, dacă eu am într-o școală cazuri de rujeolă, normal, trimit copiii nevaccinați acasă. Ca să nu se îmbolnăvească. Apoi, mai e problema că la școală vor primi copiii doar cu adeverință de la medicul de familie. Dar nu precizează (în textul legii, n.r.) dacă pe adeverința aceea trebuie să scrie obligatoriu că e vaccinat. Dar nu vi se pare normal ca școala să știe dacă un copil este sau nu vaccinat? Obligațiile sunt altele: să informeze autoritatea, să cheme părintele (la discuții, n.r.) etc. O să scrie în norme toate detaliile despre cum se va face asta, pentru că nu poți scrie într-o lege totul. Dar dacă ai o epidemie de rujeolă, pe durata epidemiei nu-ți primesc copilul la școală, asta e clar. Și nu-l privez eu de educație, ci tu, ca părinte, îl privezi!”, arăta specialistul în microbiologie, care este și reprezentant al României în Comitetul Regional al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).
„Obligativitatea” a fost înțeleasă prost
O altă mare problemă a anti-vacciniștilor este cuvântul obligativitate. Deși în lege acesta nu se referă doar la obligațiile părinților, ci și – spre exemplu – la obligația statului român de a asigura cantitatea de vaccinuri necesare populației și stocuri pe un an, ca să nu mai ajungem în situația de a căuta și-n gaură de șarpe fiole când avem câte- o epidemie.
„Au spus că sunt de acord cu legea, dar că trebuie să scoatem cuvântul obligativitate de peste tot. Haideți să vedem care este impactul. Legea nu face nimic părintelui care nuși vaccinează copilul și-și asumă asta. Nu-i dă amendă, nu-i face nimic, cu condiția ca el să fie compliant: adică să meargă la consiliere când este chemat și să-și asume gestul acesta. Foarte bine, nu vrei să vaccinezi, scrii frumos „subsemnatul nu vreau să-mi vaccinez copilul”. Și semnezi. Dar îți asumi și consecințele. Or, dacă eu scot din lege de pe peste tot cuvântul obligativitate, această semnătură a lui nu are nicio valoare juridică! Ea nu va avea nicio obligativitate juridică nici dacă scriem obligativitate și copilul lui nu pățește nimic. Dar dacă acest copil al lui se îmbolnăvește și moare, sau se îmbolnăvește și dă boala frățiorului mai mic de un an, care moare, atunci părintele, pentru că scrie obligativitate în lege, are o răspundere. Asumarea răspunderii înseamnă să știi că e obligatoriu, refuzi, îți asumi, dar suporți și consecințele, pentru că altfel nu e în regulă!”, puncta prof.dr. Alexandru Rafila.