Luate prin surprindere de izbucnirea epidemiei, țările lumii, inclusiv marile puteri, s-au dovedit incapabile de un răspuns rapid și eficient.
Motivul acestei neputințe este lipsa de suveranitate, lipsa de control asupra capacităților de producție strategice – aflate în proprietatea unor multinaționale – pentru a le mobiliza în războiul pentru învingerea crizei.
Aceasta este concluzia la care ajunge Laurent Izard, profesor universitar de economie și drept internațional la Sorbona, într-un interviu pentru Le Figaro.
Înlocuind Franța cu România, mutatis mutandis, aflăm și noi unde ne găsim și ceea ce avem de făcut. Evident, dacă există și forțe politice dornice să acționeze.
Franța a intrat repede în penurie de măști de protecție. Dezvăluie această criză necesitatea reimplantării pe teritoriul nostru național a producției anumitor bunuri de interes strategic, precum măști sau medicamente?
O mare putere ca Franța trebuie să dispună de mijloacele materiale și umane care să-i permită să facă față unei crize sanitare, chiar de mare amploare.
Or, ce constatăm? La trei săptămâni de la începutul epidemiei, suntem în incapacitatea de a furniza în cantități suficiente întregului personal de îngrijire – aflat totuși în prima linie – echipamentele de bază indispensabile, precum combinezoare, mănuși, gel hidroalcoolic sau chiar măști.
În condițiile în care mai multe întreprinderi, care au alt obiect de activitate, au început să fabrice asemenea articole, trebuie să ne întrebăm în legătură cu eficiența lor și cu riscul pentru cei care, în lipsă de altceva, vor fi nevoiți să le utilizeze.
Pe de altă parte, nu avem mijloace de a realiza teste de depistare pe scară largă și suntem chiar dependenți de importuri pentru producția de paracetamol.
În ceea ce-l privește pe singurul producător francez al medicamentului pe bază de clorochină, el se află acum în insolvență, după plecarea fondului de investiții american KKR.
Or, criza prin care trecem acum era perfect previzibilă. În acest context, se vede bine că este foarte periculos să depinzi de importuri din străinătate, deoarece constrângerile logistice sunt mari, regulile jocului economic sunt bulversate, iar logica „fiecare pentru sine însuși” poate prima față de interesele comerciale sau diplomatice.
Principiul precauției implică așadar să putem să fabricăm în Franța produsele necesare luptei împotriva riscurile epidemice. Adaug că este de datoria noastră să putem ajuta țările ale cărăr economii nu permit realizarea unor asemenea investiții.
Abandonând destule companii strategice investitorilor străini, Franța a slăbit în fața unor crize precum cea pe care o trăim?
În fața crizelor de mari dimensiuni, eficiența noastră depinde în primul rând de capacitatea de a mobiliza rapid companiile a căror producție joacă un rol major. Dar trebuie de asemenea să dăm dovadă de capacitate de anticipare pentru a defini necesitățile potențiale și să prevenim întreruperile în lanțurile de aprovizionare.
Această muncă de organizare – care nu a fost realizată în mod optim, nici pe departe – este evident mult mai complexă atunci când nu putem participa la guvernanța companiilor strategice prezente pe teritoriul nostru.
Or, companiile din sănătate nu sunt la adăpostul poftei investitorilor internaționali. Pierdem progresiv controlul asupra marilor noastre laboratoare farmaceutice, iar grupuri internaționale, precum Ramsay Health Care, Cerba sau Walgreen Boots Alliance devin încet-încet proprietarele clinicilor noastre private, a labboratoarelor noastre de analize medicale sau a logisticii noastre de distribuire a medicamentelor.
Mai mult, pepitele de aur ale sectorului nostru de sănătate, precum AAA, ELA sau EOS Imaging sunt tot mai masiv răscumpărate de grupuri multinaționale, care urmează evident logică globalizată de implantare geografică.
Așa se face că aproape nici o companie nu produce în Franța ventilatoare pentru respirație artificială, de care avem acum o nevoie disperată.
Pentru mulți, criza actuală constituie un indicator al vulnerabilității noastre economice. Alții, mai avizați, au înțeles-o mai demult.
Aici este vorba despre suveranitatea noastră economică pe care am abandonat-o cu bună știință. Evident, partizanii și adversarii Uniunii Europene vor găsi în această criză argumente pentru a justifica la ce nivel trebuie să se situeze această suveranitate.
Dar un lucru este sigur: nu mai putem continua să apărăm iluzia unei globalizări fericite și necontrolate în sânul „satului planetar”.
Trebuie oare pus în discuție principiul globalizării?
Din punctul meu de vedere, este vorba de a regândi globalizarea în lumina crizelor celor mai recente. Acestea au scos în evidență interdependența excesivă a economiilor naționale și absența elementelor de separare în fața șocurilor financiare, sanitare sau energetice, contribuind la mărirea impactului acestora.
Pe de altă parte, globalizarea generează sau întreține dezechilibre structurale (balanță comercială, piață a muncii, tulburări ecologice... ) din ce în ce mai puțin sustenabile.
Ea a acordat un rol excesiv finanței internaționale ale cărei practici sunt cel puțin discutabile...
Globalizarea a dus de asemenea și la o intesificare a concurenței, din ce în ce mai ascuțită și mai instabilă, care afectează deopotrivă prețurile și factorii denumiți „extracosturi” (calitate, reactivitate, inovare etc.), ceea ce mărește insecuritatea economică și vulerabilitatea a numeroși salariați, degradând în același timp condițiile lor de trai.
Dar, mai cu seamă, globalizarea i-a pus în situație de competiție pe salariații noștri cu muncitorii chinezi, inginerii indieni sau țăranii argentinieni, care nu beneficiază nici de aceeași protecție socială, nici de aceleași salarii.
Este absurd. Trebuie să-l uităm pe (David) Ricardo (economist britanic care a propovăduit ideea unei specializări a producției pe țări și comerțul liber între acestea – n.r.) și să gândim un nou model de globalizare, întemeiat pe parteneriate echilibrate și capabile să protejeze companiile noastre și pe salariații noștri, garantând în același timp suveranitatea noastră economică.
Deoarece, fără suveranitate economică, nu poate exista suveranitate politică.