Speranţa că lumea îi va acorda compozitorului George Enescu locul proeminent pe care îl merită în muzica secolului XX ne este serios încurajată în ultima vreme.
Foarte recent, „Oedipe” s-a cîntat cu succes la Royal Opera House din Londra, marcînd, în sfîrşit, intrarea unicei opere enesciene în calendarul unuia dintre primele trei cele mai prestigioase teatre de operă din lume. Simfoniile sale încep, ici-colo, să se facă auzite în sălile europene de concert, sub bagheta unor muzicieni de excelentă calitate, precum Peter Ruzicka sau Vladimir Jurovski. Cum sînt un convins admirator al lui Enescu - după părerea mea românul exemplar al veacului trecut, adică al celui mai dificil veac din istoria României -, bucuria sesizării acestor tendinţe mi-a fost sporită de paginile pe care le-a scris despre Enescu unul dintre cei mai cunoscuţi critici muzicali italieni, Paolo Isotta, în cea mai recentă carte a sa.
Apărută anul trecut, „Altri canti di Marte” este un consistent exerciţiu cultural. Autorul, Paolo Isotta (66 de ani) a studiat dreptul şi literele la Napoli, dar şi pianul, compoziţia şi teoria muzicală. Pentru o vreme a predat la un conservator calabrez şi, din 1974, a devenit cronicar muzical al publicaţiei pe care tocmai atunci legendarul jurnalist italian Indro Montanelli o fonda, „Il Gironale”. În 1980 a trecut la „Corriere della Sera” unde a rămas pînă în octombrie 2015, cînd a anunţat că activitatea lui de critic muzical se încheie. Actualmente, textele lui Paolo Isotta pot fi citite în cotidianul „Il fatto quotidiano”.
Spirit liber (pentru unii, chiar prea liber), Paolo Isotta iubeşte muzica mare cu pasiune napolitană. Articolele sale au făcut epocă, au produs polemici, enervări şi proteste, dar şi adeziuni entuziaste. I s-au putut reproşa unele opţiuni sau unele fromulări, dar nu i s-a putut niciodată contesta competenţa. Nu şi-a pierdut niciodată prospeţimea percepţiilor şi nici respectul pentru lucrul bine şi temeinic făcut. „Altri canti di Marte” ni-l arată ca pe un neobosit scormonitor al muzicii. Paolo Isotta găseşte fără oprire compozitori şi interpreţi de care lumea largă a auzit mai puţin, ca şi creaţii muzicale abia ştiute. Satisfacţia acestor noi descoperiri – ai zice că misiunea lui Isotta pe lume este aceea de a dovedi că muzica este infinită, că descoperiea ei nu se opreşte niciodată -, nu ocultează deloc spiritul critic. Dacă ceea ce găseşte îi place sau nu, Isotta o spune pe şleau.
În „Altri canti di Marte”, printre gînduri şi amintiri, Isotta povesteşte întîlnirea sa cu George Enescu. O întîlnire care l-a copleşit pur şi simplu. Întîi, pentru că i-a cunoscut muzica. O muzică pe care Isotta o percepe în profunzimea şi unicitatea ei, dar mai ales în realizarea ei. Îmi place această observaţie a lui Isotta: „Compozitor de simfonii, Enescu este ceea ce îmi pare că Scriabin ar fi vrut să fie: splendid act de putere ambiguă...”. Nu ştiu cît de paulină este în general intuiţia lui Isotta, el însuşi catolic, dar aici a nimerit-o exact în spiritul marelui apostol: puterea adevărată este întotdeauna ambiguă, ne-aparentă, camuflată înţelept. În al doilea rînd, pe Isotta îl fascinează omul George Enescu, despre care scrie: „... nobil, patriot, altruist, incapabil de compromisuri artistice, curajos în a interpreta compozitori de bună valoare sau de mare valoare, dar nu pe măsura valorii sale, însă persecutaţi pemotive rasiale ori politice, şi pentru aventura vieţii sale care-l conduce din modesta cîmpie moldavă, unde s-a născut, la castelele sale şi ale soţiei sale, unde avea să trăiască, şi de acolo la întunecoasele odăi franciscane din Rue de Clichy, la Paris, unde s-a stins, cu consoarta care-şi pierduse minţile, care delira, aruncîndu-se în cheltuieli nebuneşti, pe cînd în casă aproape că lipseau cele necesare, şi pe care totuşi n-a vrut să o îndepărteze, fiind în acele zile şi în acele cămăruţe mai regal ca oricînd.” În al treilea rînd, Isotta este fericit că a întîlnit ceea ce el numeşte „universul lui Enescu” abia în februarie 2015, ceea ce îi prilejuieşte o superbă remarcă: „e minunat că la vîrsta mea există revelaţii care-ţi pot schimba viaţa”.
Nu în ultimul rînd, Enescu i-a dăruit lui Paolo Isotta şi o prietenie. În primăvara anului 2015, cînd s-au împlinit 60 de ani de la moartea lui Enescu, Isotta a scris un splendid articol în „Corriere...”. Printr-un concurs de împrejurări a aflat că, nu mult după publicarea lui, articolul său a apărut în „Observator cultural”, în traducerea şi cu introducerea Marianei Nicolesco. Au luat legătura şi aşa s-a născut prietenia dintre Paolo Isotta şi soţii Mariana Nicolesco – Radu Varia. Între fericiri, ar trebui să existe şi „fericit acela care prilejuieşte o prietenie”. Încă un motiv, chiar dacă minuscul în comparaţie cu toate celelalte, pentru care George Enescu merită iubit este acesta. Ca un fel de sfînt al prieteniilor, la 6 decenii după moarte, Enescu încă prilejuieşte prietenii...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.