Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor.
Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu – privelişte greţoasă – localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României.
Fragment din articolul: „Românul” combate ideile emise de noi ... apărut în ziarul Timpul pe 11 octombrie 1878
Lăsând deoparte forma cuvintelor, care ne poartă în atmosfera de acum 137 de ani, nu găsesc în fragmentul de mai sus nimic care să nu fie o temă importantă a educaţiei şcolare a zilelor noastre.
Iar în ceea ce priveşte importanţa religiei în formarea fiecărui om, mai simplu de atât şi mai evident nici că se poate. Acum mă aştept să vină unii şi alţii să zică că Eminescu e bătrân (adică are vreo 165 de ani), că e bolnav, că e habotnic, sau că acum e rece şi că nu mai are habar de focul cu care ard tot soiul de patimi în noi, iar morala religioasă, pe care a fost construită societatea europeană atât amar de ani, le încurcă lucrurile. Ce patimi? Păi a banului, a puterii, a sexului cu diverse soiuri de partener uman, animal şi tehnic, a magiei....
Eminescu nu a rămas cunoscut ca un creştin habotnic sau fundamentalist; şi nici măcar ca unul practicant. Nu poate fi „acuzat” nici de o viaţă de ascet sau de sihastru. Puţine dintre miile sale de articole se opresc asupra religiei. Dar atunci când o face, ca şi în toate celelalte, se dovedeşte acelaşi gânditor închegat şi complex, cu o viziune coerentă, organică, de bun simţ. Ceea ce el ne spune este că, înainte de a vrea să facem din copiii noştri savanţi, ingineri, funcţionari (şi să existe riscul ca ei să ajungă nişte biete nulităţi, nişte carcase fără conţinut, fără repere, cu viaţa dezorganizată, paraziţi sau potenţiali infractori) să avem grijă să le dăm ceea ce este necesar pentru ca ei să devină oameni: adică să-şi ducă viaţa conştienţi de existenţa celorlalţi şi, dacă nu ajung să fie chiar dedicaţi acestei existenţe, măcar să o respecte. Acest lucru nu se obţine nici prin studiile de istoria religiilor, care rămân în final o chestiune de specializare, de canalizare a unui interes născut tocmai din contactul cu religia, nici prin lipsitele de sevă ore de educaţie civică. Acest lucru nu se poate obţine decât prin includerea poveştilor în educaţia copilului; iar religia are tocmai acest unic merit: de a transmite normele morale de convieţuire armonioasă pe o ţesătură apropiată de cea a basmelor, care au lucrat, alături de contactul senzorial direct şi completându-l pe acesta, în prima etapă a contactului fiecărui omuleţ cu universul înconjurător văzut şi, mai ales, nevăzut.
Chiar dacă din citirea fragmentului de mai sus unii ar putea spune că Eminescu vorbeşte despre necesitatea religiei numai în ciclul primar, eventual în cel secundar, concluzia lor este una greşită. În câteva cuvinte, marele poet creionează, de fapt, o nouă structurare a învăţământului, cu accentul pus în anii primari şi secundari pe formarea ca om, pe „creşterea” sau „educaţia” copilului, pentru ca numai apoi acesta să se întâlnească, treptat şi după vocaţie cu domeniul ştiinţelor.
Mai mult chiar, după cum voi arăta Eminescu crede că încăţământul confesional este mult mai performant în ceea ce priveşte calitatea şi soliditatea celui care îl urmează, decât cel general, denumit în text „interconfesional”, adică ceea ce avem astăzi.
Dar dovada cea mai limpede... sunt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcoalele interconfesionale corup.
În ceea ce ne priveşte, când te uiţi în unele dintre manualele bieţilor copilaşi şi te simţi în Ţara cuvintelor stupide, cu adevărat reci, goale, deformatoare şi nefolositoare, din diverse ştiinţe false şi neputincioase îndesate în minţile lor încă fascinate de lumea poveştilor (De ce îi prind şi, dacă nu se repliază la timp, chiar îi distrug, jocurile de pe calculator pe copii? Şi de ce sunt atât de fascinaţi după filmele cu magie, despre cele fantastice sau ştiinţifico-fantastice? Oare nu pentru că în ele caută vitaminele şi mineralele cunoaşterii, necesare dezvoltării caracterului şi spiritului lor, în forma unui sirop gustos şi nu a unui praf înecăcios sau a unei soluţii scârboase?), parodii ale celor serioase şi adevărate, nu ai cum să nu te întrebi: Şi copiii ce vină au? Sau ce vrem să facem din ei? Că pentru ei nu mai întreb.
Opiniile exprimate aparţin autorilor