Noua lege a educaţiei consacră o inovaţie legislativă a guvernului actual, aceea a reglementării cu variante la alegere. Din păcate, aceasta nu e nici pe departe o expresie a reformei, ci, în mod foarte probabil, doar creează inutile forme fără fond.
Am citit cu sufletul la gură mult aşteptata lege a educaţiei naţionale. Am încercat să ignor de-a lungul ultimelor luni disputele politice din jurul ei, dar am ascultat cu atenţie criticile venite din interiorul sistemului. Am vrut să văd dacă autorii au fost receptivi şi le-au reflectat măcar parţial în textul final.
Concluzia a fost dezamăgitoare: legea este după chipul actualului guvern şi asemănarea actualului ministru, prin reglementările introduse artificial, pentru a crea aparenţa unei viziuni europene asupra sistemului naţional de învăţământ. De pildă, alegerea arectorilor se va putea face în drept fie prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice, cercetătorilor şi reprezentanţilor studenţilor, fie printr-un concurs public. În fapt, atâta vreme cât modalitatea de alegere, între aceste două variante, se stabileşte prin votul universal al aceloraşi persoane, cu şase luni înainte de alegeri, este foarte greu de crezut că va exista vreo universitate care va renunţa la puterea de a-şi impune singură conducătorul şi va dispune pentru asta înfiinţarea unei comisii cu jumătate dintre membri din afara universităţii. Principiul se aplică şi la alegerea decanilor, pentru care rectorul organizează un concurs public. Măsura cu variante de alegere seamănă izbitor cu prevederea din mult controversata şi recenta ordonanţă cu privire la indemnizaţia pentru creşterea copilului, care oferă două variante pentru părinţi: aceea de a primi o indemnizaţie de până la maximum 3.400 de lei timp de un an sau de a primi una de până la 1.200 timp de doi ani. O aritmetică banală arată că prima variantă este net avantajoasă pentru orice mamă sau tată care vrea să aibă grijă de copilul său, iar cea de-a doua este foarte probabil că va fi aleasă de foarte puţini părinţi. Ea reprezintă însă compromisul cerut de UDMR, care a argumentat cu o creştere însemnată a natalităţii în judeţele cu populaţie maghiară în perioada aplicării mult mai generoasei legi anterioare. Principiul reglementării de tip grilă lansat cu ocazia stabilirii indemnizaţiei a fost perpetuat în Legea educaţiei, tot cu un scop superficial. Este uşor de citit în modalităţile de desemnare a rectorilor dorinţa actualului ministru de a generaliza principiul penetrării la vârf a sistemului de către persoane care nu au fost legate de glie, cum este el însuşi în raport cu sistemul de învăţământ românesc: cu studii şi experienţă în afara României.
În sine lăudabil, principiul de a acorda şansa unor persoane competente din afara instituţiei de a accede în funcţii de conducere devine nul, prin modalitatea de punere în aplicare. O formă fără fond. Aşa cum va deveni legea în ansamblul său fără adoptarea rapidă a unor alte reglementări care să o expliciteze: cum şi unde se vor organiza grupele pregătitoare, în grădiniţă sau şcoli, din ce an va fi obligatoriu liceul, în ce condiţii, cu excepţia titlului de doctor, se va face promovarea în învăţământul superior etc. Singurele măsuri reformatoare din această lege, cele antinepotism, au fost adoptate şi ele într-o "variantă light": se interzice angajarea în aceeaşi universitate a rudelor de până la gradul trei doar dacă acestea se află unele faţă de altele într-o poziţie de conducere sau control. Pentru o variantă needulcorată, autorii legii nici măcar nu trebuiau să caute în regulamentele prestigioaselor universităţi americane, care au consacrat acest tip de reguli, ci doar să arunce ochii pe Codul etic ce a intrat în vigoare în urmă cu doi ani la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Acolo rudele cadrelor didactice, până la gradul patru, nu se mai pot angaja pe niciun post în universitate şi în discuţie a fost chiar măsura de a interzice copiilor cadrelor didactice de a urma acolo o facultate. Fireşte, primenirea nu se poate produce automat, ci începând cu următoarele alegeri (şi la "Cuza" există încă trei prorectori cu soţiile în universitate, una tot cu funcţie de conducere, cealaltă în aceeaşi facultate cu soţul). Fireşte şi că astfel de măsuri pot părea uneori discriminatorii (e cazul unui cercetător care nu s-a putut angaja la Filosofie pentru că avea un văr la Biologie), însă nicio lege nu poate avantaja pe toată lumea.
Nepotismul, poate cea mai mare plagă a universităţilor româneşti, nu va fi stârpit în niciun caz de regulile rostite doar cu jumătate de gură de Daniel Funeriu. Un ministru al educaţiei care şi-a ratat astfel şansa de a rămâne în istorie şi prin altceva decât prin aceea de a nu fi fost niciodată, înainte, parte din acest sistem.