România lui Năstase, împotriva căreia am votat în 2004, n-a murit. S-a transformat.
România lui Băsescu i-a preluat caracteristicile principale, le-a adaptat niţel, a schimbat câţiva oameni şi, iată-ne trăitori din nou într-o ţară în care aşteptăm, de veacuri, să mai treacă un val şi să rămânem în picioare, veşnici, de două mii de ani. Cunoaşteţi poezia.
Pe vremea lui Năstase ne deranjau atingerile aduse libertăţii presei, abuzurile administraţiei centrale şi ale celor locale, corupţia generalizată, aroganţa şi rapacitatea mai-marilor zilei, îmbogăţirea lor galopantă şi tendinţa evidentă de transformare a PSD într-un partid-stat. Într-un cuvânt, era o generală lipsă de spe ranţă într-un viitor previzibil decent. Astăzi le avem, din nou, pe toate.
Presa care încă mai apare e tot mai evident colorată. Luat ca întreg, peisajul media poate părea OK: e reprezentată toată lumea. Au, cu toţii, tribună. Dacă vrei să fie înjuraţi unii şi lăudaţi ceilalţi, butonezi un anumit canal TV sau cumperi un anumit ziar. Ai ce alege şi dacă vrei ca înjurăturile sau laudele să fie distribuite invers.
Arhipelagurile de independenţă devin tot mai mult insule. Îngrijorător, aici, e faptul că noii bogaţi ai zilei cred, la fel ca precedenţii, că banii rezolvă orice, că totul se poate cumpăra.
Şi mai teribil e însă faptul că publicul crede asta şi îi împarte pe jurnalişti ca vânduţi unuia sau altuia, punct. O mare realizare a regimului Băsescu a fost condamnarea formală a regimului comunist. Nici aici lucrurile n-au fost duse până la capăt.
Eu nu găsesc nicio explicaţie de bun-simţ realităţii că, în anul 2010, un om, Teodor Mărieş, a stat în greva foamei timp de 79 de zile pentru ca parlamentul să adopte Legea lustraţiei, cerută încă din anul 1990, prin Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. A stat în greva foamei, deşi mai toată lumea de la putere, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu şi preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, a spus, sus şi tare, că sprijină acest demers (adoptarea Legii lustraţiei).
Astăzi, în al şaselea an de aşa-zisă luptă anti co rupţie, aproape toată lumea consideră că a da, respectiv a lua mită e ceva firesc, şi nimeni nu se miră atunci când află că vreun primar e cercetat de procurorii DNA. Care, însă, se pot lăuda cu prea puţine dosare finalizate cu condamnări. Numărul lor e insignifiant, raportat la fenomen.
Mai mult, avem cazul „Gutău”, primarul din Râm nicu-Vâlcea, care are o condamnare definitivă, dar e susţinut politic şi în ceasul al trei spre zecelea de către partidul căruia i-a adus voturi în mai multe rânduri. Aparent, e ironic să scriu acest text într-o zi în care un judecător de rang înalt din stenogramele „Voicu” ar putea ajunge după gratii. În realitate, până când vom vedea o condamnare, şi nu doar show TV, rămâne cum am stabilit.
La capitolul aroganţă s-ar putea ca noua putere să nu se ridice încă la nivelul celei din vremea lui Năstase, dar aici e chestie de gust şi de cum definim aroganţa. În schimb, îmbogăţirea explozivă a liderilor politici aflaţi la putere e vizibilă cu ochiul liber (la fel de vizbilă e realitatea că dosare tip Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea ş.a.m.d. au praf pe ele şi multe pânze de păianjen).
Între timp, continuă proliferarea vechilor metehne: sponsorii campaniilor electorale sunt răsplătiţi cu bani publici, via contracte generoase obţinute prin încredinţare directă sau licitaţii cu dedicaţie.
Poate cea mai periculoasă asemănare dintre regimurile Băsescu şi Năstase e însă tendinţa acaparatoare a PDL, noul absorbant de parlamentari şi de primari. Scenariul a fost rafinat de PSD-ul lui Năstase, în anii 2000-2004, iar acum e pus în scenă de noii strategi ai politizării excesive (care, pe alocuri, sunt fix cei vechi: artizanii Partidului Dependenţilor, Gabriel Oprea şi Şerban Mihăilescu).
Căci asta e noua poruncă a zilei: cine nu e cu noi are de ales - ori e cu noi, ori s-a ars! E o situaţie la fel de periculoasă ca atunci când PD-ul lui Băsescu condamna racolările politice pesediste.