La începutul anilor '90, un american cu origini japoneze descria în tuşe triumfale cursul implacabil al noii ordini mondiale garantate de SUA.
Francis Fukuyama credea că ideologiile nu vor mai provoca războaie, aşa cum, cu un deceniu înaintea sa, occidentalii se obişnuiseră cu ideea că imperiul sovietic va dăinui pentru totdeauna. Sfârşitul istoriei a refuzat, în ambele cazuri, să împlinească voluptatea discursurilor lansate de promotorii săi. El revine astăzi în prim plan, într-o lume în care timpul nu mai vrea să curgă altfel decât precum sângele năvălind într-o arteră descongestionată.
O vreme, România s-a bălăcit încurcată în apa călie a globalizării, după care a avut noroc, pentru că voinţa occidentală a fost suficient de puternică să ne tragă în vortexul său. De fapt, puteţi citi şi aşa: interesele occidentale. Nimic nociv în asta, până la urmă istoria s-a construit pe avantajele mutuale ale actorilor implicaţi. S-ar putea chiar spune că am beneficiat mai mult de această conjunctură fericită decât au făcut-o cancelariile străine care şi-au impus aici modelul democratic. Planul? Trenul în care ne urcasem prin intrarea în NATO şi Uniunea Europeană avea să nu se mai oprească niciodată, într-un circuit mereu ascendent pe axa Washington-Londra-Bucureşti. Apocalipsa binelui a refuzat însă, din nou, să împlinească voluptatea optimistă a visătorilor.
Tocmai ei, americanii pe care îi aşteptasem câteva decenii au început să-şi piardă virilitatea politică. Dezbaterea e acum omniprezentă, iar scurgerea masivă a documentelor diplomatice americane, venită pe filiera WikiLeaks, nu face decât să o alimenteze. Până când va mai dura supremaţia SUA pe scena internaţională? Până când Spania secolului al XVI-lea, Olanda celui de-al XVII-lea, Franţa celui de-al XVIII-lea şi Marea Britanie a celui de-al XIX-lea vor primi, în clasa selectă a hegemonilor căzuţi, modelul american epuizat? Cine preia supremaţia globală? Recent, Goldman Sachs şi Standard Chartered au anunţat că, până în 2025, China va depăşi SUA, ca parametri economici. Până în 2030, produsul intern brut al Beijingului va reprezenta un sfert din PIB-ul global, cred specialiştii, iar asta înseamnă începutul sfârşitului pentru Washington. Ultima oară când s-a întâmplat ca Asia să domine în termeni de eficienţă economică lumea, americanii nici măcar nu erau pe hartă. Astăzi, chiar şi ei cred că vremea hegemoniei lor a trecut. O confirmă un studiu al Centrului de Cercetare Pew, conform căruia 61% dintre americani consideră că SUA se află în declin.
Oare analizează cineva datele acestea pe Aleea Alexandru numărul 31 din Bucureşti, acolo unde se află sediul Ministerului Afacerilor Externe? O instituţie care, deşi găzduieşte toată resursa umană din spatele celui mai important succes românesc al ultimelor decenii - sincronizarea cu spaţiul occidental -, pare acum complet lipsită de idei şi proiecte. Un dezechilibru în relaţia SUA-China ar trebui să-i pună pe gânduri, în primul rând, pe cei care îndeplinesc rolul de sateliţi obişnuiţi să graviteze în jurul centrului de putere. Nu e un handicap, ci o realitate verificată de-a lungul timpului - suntem prea mici pentru a ne permite să fim şi autosuficienţi. Modelul pe care ne-am construit lumea prezentă, trăind iluzia unui lung şir de beneficii care vor urma integrării în structurile euro-atlantice, deja nu mai există. E o formă fără fond care se adânceşte cu fiecare secundă lăsată să treacă fără să facem nimic.
Declinul previzibil al Statelor Unite, privit în termeni relativi (pentru că Washingtonul va rămâne, totuşi, pentru multe decenii, mai puternic decât orice altă capitală a lumii, prin competitivitatea informaţională, tehnologică, militară şi umană de care dispune) n-ar trebui să schimbe nimic fundamental în felul în care România şi-a proiectat pe termen scurt şi mediu interesele naţionale. Dar poate că ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru, într-o lume în care o piatră aruncată la Washington tulbură liniştea Oraşului Interzis din Beijing, ar trebui să ne împingă să jucăm cartea realistă a unor relaţii de perspectivă, acolo unde o istorie încâlcită ne asigură dialogul amical şi chiar aprecierea sinceră. Pentru că în Republica Populară Chineză, unde comunismul se construieşte cu Giorgio Armani şi zgârie-nori, amânând sfârşitul istoriei, nimeni nu uită că, odată, România era printre primele ţări din lume care recunoştea existenţa gigantului de astăzi.