Alternativa între Sexy Brăileanca şi spectatorul angajat critic în marile dezbateri cotidiene este în România sexy-intelectualul.
Înainte de 1989, intelectualul român generic nu respecta niciuna dintre definiţiile clasice ale termenului. Era, mai degrabă, un tehnician al efortului de tip intelectual, validat de o diplomă universitară şi obligat să participe la opera de construcţie socială.
Sau lua forma unui literat neangajat (îţi permiteai însă calitatea de spectator atunci când puterea chema toată societatea la participare politică?) care se dedubla din necesitate, preamărind, cu măsuri diferite de ambiţie şi talent, opera socialismului de stat.
Ambele abordări - pe de o parte implicarea activă a creierelor regimului, pe de altă parte atitudinea de vitrină a "valorilor neamului", dispuse la compromis pentru că altfel n-ar fi avut şansa să ajungă bibelouri culturale - au lăsat urme adânci după 1989.
E o rană pe care refuzăm adesea s-o vedem, dintr-o indiferenţă de tipul "noi muncim, nu gândim". Suspicioşi în faţa efortului intelectual, îl catalogăm, simplist, ca inutil, labil sau, pur şi simplu, interesat. Ce este un intelectual? Dacă absolvirea unei instituţii de învăţământ superior este proba ultimă a acestei calităţi, atunci suntem, în procente covârşitoare, o ţară de intelectuali. Inflaţia de diplome, doctori şi autori e însă doar declicul ultim al unei capcane.
În litera occidentală a vocabularului social, intelectualul este persoana care acumulează un capital de notorietate şi autoritate într-un domeniu, pe care decide ulterior să-l investească în spaţiul public, pentru a apăra valorile în care crede. Această tipologie funcţionează însă doar dacă sfera publică e o piaţă liberă. Altfel, valorile nu vor fi decât produsele unui proces controlat. În comunism, singurul bun simbolic care merita apărat era însuşi comunismul.
Autoritatea şi notorietatea veneau doar din voinţa exclusivă a puterii, iar societatea era un copil debil, lipsit de voinţă. După 1989, acest model intelectual a lăsat în urmă o clasă luminată incapabilă să se implice şi vreo câteva pături sociale scindate între "moarte intelectualilor" şi "scoateţi ţara din impas".
Mi-am amintit de clivajul acesta fundamental, instalat între marii tăcuţi ai tranziţiei (cu puţine excepţii, intelectualii români au tratat cu indiferenţă zona politică a anilor ‘90) şi vocile celor care le cereau implicarea (nu puţine, într-o perioadă în care apetitul maselor pentru intelectuali repunea în scenă mitul "eroului civilizator", pe care Europa Centrală îl trăise prin Vaclav Havel), citind seria editorială propusă de Alina Mungiu-Pippidi în "România liberă", sub titlul "Adevărata trădare a intelectualilor".
Sunt acuzaţi acolo, într-o retorică percutantă, toţi intelectualii care au decis să intre în arena publică îmbrăcaţi în haina partizanilor politici. Nu comentez intransigenţa morală a autoarei, nici războaiele personale iscate pe frontul "Adrian Marino", un subiect care a scindat în ultimele luni intelectualii autohtoni. Remarc însă altceva.
În urma unui proces cu rădăcini adânci în trecutul recent, intelectualii români, ratând şansa de a fi consistenţi, au ales să fie sexy. Adică senzuali, cabotini, pătimaşi. Controversa este noua valoare pe care lumea intelectuală autohtonă o promovează, cultivă şi apără cu toate resursele. Alternativa între Sexy Brăileanca şi spectatorul angajat critic în marile dezbateri cotidiene este în România sexy-intelectualul.
În cazul său, puritatea morală nu se discută, e o precondiţie. Se negociază însă luciditatea critică. În cazul intelectualilor români, cel mai bun instrument de lucru a fost, în ultimii douăzeci de ani, selecţia negativă. Pentru a-i înţelege trebuie să ne întrebăm ce au uitat de fiecare dată când s-au gândit pe sine şi lumea în care trăiesc.
De aceea, adevărata trădare a intelectualilor nu este că au decis, majoritatea foarte târziu, să apere în spaţiul public valorile în care cred, oricare ar fi acelea. Marea trădare e că au oferit societăţii, pentru a relua o formulă veche a lui Andrei Pleşu, tocmai "ceea ce nu era intelectualitate în fiinţa lor".
Pentru că o lectură onestă a dezastrului se citeşte şi aşa: inadecvarea nu a stat, nu stă şi nu va sta în pasiunile politice ale intelectualilor, ci în instinctul de compensaţie. Tăcerea de atunci e acoperită, cu supramăsură, de gălăgia de acum. Sexy-intelectualul este ultimul capitol scris într-o plastografie istorică de proporţii, intitulată "rezistenţa prin cultură".