În august 1978 Pacepa a fugit din România şi s-a predat americanilor. Odată cu el întreaga reţea de informaţi externe, a ţării s-a dus pe apa sâmbetei.
Zeci sau poate sute de ofiţeri, care trăiau de ani buni în alte ţări, unde stăteau, cum se spune, în conservare şi aveau o identitate bine aşezată, au fost chemaţi acasă. Ei au fost "lăsaţi la vatră". Mulţi ani , până le-a venit timpul de pensie, au primit salariul la colţul străzii, într-un plic. Apoi au trecut în rândul pensionarilor. Cei pe care îi cunosc eu au şi astăzi cam 40 de milioane deşi nu au mai lucrat de aproape 40 de ani nici o secundă. În septembrie 1978 mi-a venit şi mie rândul să merg în armată şi am nimerit la securitate, la o unitate de elită. Ţara, aşa cum am precizat rămăsese fără o întreagă reţea de informaţii externe şi recrutările începuseră ca la balamuc. Soldaţii, tocmai încorporaţi, absolvenţi de facultăţi au fost primii vizaţi. Am fost şi eu dar nu am vrut. Am rămas de atunci cu o atenţie specială către cei care au vrut. Noi între noi am ştiut cine s-a activat şi cine a rămas civil. Erau şi colegii şi prietenii mei din armată. Nu mi-a fost greu să observ ce au devenit ei. Îi urmăresc de zeci de ani. Nu mă obsedează aceste persone, dar tot timpul am fost curios să văd dacă eu am făcut bine sau rău refuzând înalta onoare de a deveni ofiţer. În primii ani după terminarea stagiului militar colegii mei nu au dus-o foarte bine. Unii dispăruseră în străinătate şi despre aceştia nu am aflat mare lucru. Cei din ţară aveau un salariu puţin mai mare decât al meu, ca reporter la "Informaţia Bucureştiului" , ziarul unde lucram atunci. Erau plătiţi să sesizeze ce nu este bine în ţară şi munca lor se bloca undeva pe la conducerea securităţii. Problemele grave, documentate de ei nu ajungeau unde trebuie pentru că nimeni nu avea curaj să-i raporteze lui Ceauşescu tot adevărul. Până în decembrie 1989 din câte am observat eu, securiştii "mei", cei cu care am fost coleg şi prieten, nu au excelat nici la avantaje nici la câştiguri. Erau mai bine plătiţi decât restul lumii, dar aveau şi unele obligaţii care le limitau libertatea. După 1989 totul s-a schimbat. Parcă a venit vremea lor. Toţi au ajuns bine, toţi s-au mutat cu locul de muncă de colo-colo pe unde au vrut ei. Cu cât societatea civilă şi întreaga societate din România avea o atitudine cum nu se poate mai critică faţă de securişti cu atâta aceştia o duceau mai bine. Nu ştiu ce farmece au făcut ei toţi de au ajuns patroni peste noapte cu afaceri solide. Nu ştiu cum s-a întâmplat că nu s-au certat niciodată între ei. Dimpotrivă s-au ajutat şi se ajută ca şi cum ar fi toţi fraţi. Noi suntem singura ţară din fostul lagăr comunist unde nu s-a făcut lustraţie şi suntem tot singura ţară unde dosarele stau tot ascunse şi adevăratele măgării făcute de Securitate stau tot ascunse, deşi s-au înfiinţat instituţii să le meargă pe urme şi mulţi oameni primesc salarii foarte serioase, doar, doar s-o face lumină în acest trecut trist al nostru. Şi timpul tot trece, din când în când mai apare câte un dosar de informator sau de ofiţer, toată lumea ţipă câteva zile şi apoi nu se mai întâmplă chiar nimic. Din aceste motive cred, din ce în ce mai mult că orice atac faţă de această instituţie este şi inutil şi ridicol. Mai cu seamă că toţi foştii mei colegi sunt şi prosperi şi sfidători. Dosarele şi adevăratele măgării făcute de Securitate stau tot ascunse.