Am avut o singură tentativă de picnicie grătăreană. Mi-a fost de-ajuns. Era prin ’94-’95. Descoperisem un petic de pădure spre Măgurele. Părea un locşor idilic. Curat, linişte.
Ne-am instalat cât mai departe de orice altă pătură. Păsărelele ciripeau, focul sfârăia, berea era rece. Perfect. Până a apărut o maşină ridicând un nor imens de praf. A parcat la cinci metri de noi. Deşi în jur era o grămadă de loc liber. Brusc, berea a devenit amară şi cleioasă. Prin portierele deschise larg, a izbucnit "Naste din Berceni", o paleo-manelistă. Straniu: în mai puţin de un sfert de oră, încă vreo trei maşini s-au strâns în jurul nostru. Am înţeles că am fost singurii fraieri care am parcat pe marginea drumului. Toţi ăilalţi au băgat-o pe iarbă. O armată de neamuri, cu căţel, purcel şi puradel, ne-a înconjurat rapid. Am mai înţeles că românul a creat "Mioriţa" pentru că e o fiinţă gregară. Iubeşte turma. Dacă e singur, moare. O minge a poposit pe pătura noastră, printre farfurii. Un domn burtos m-a rugat politicos: "Dă-ne, bă, şi nouă mingea!" O duduie a cărei opulenţă cu greu încăpea într-un costum de baie galben cu balene, ne-a cerut frumos sarea. Apoi, după câteva secunde, şi piperul. Naste nu se mai distingea, acoperită de ultimele şlagăre cu "Azur" şi "Generic". Peste ele, un urlet casnic: "Costeleee, adu, mamă, lemne mai uscate, că astea e ude!" Am şters-o grabnic, până să înregistrăm reacţia lui Costel, care asuda în fundul crângului, tăind cu toporişca crengile unui corcoduş nevinovat. Amintirile astea mi-au revenit când am aflat că a fost votată "Legea picnicului". O lege europeană. Nemţii înşişi n-ar fi putut fi mai stricţi şi mai exigenţi. Locuri special amenajate, păstraţi liniştea şi curăţenia... Idilic! Abia aştept s-o văd aplicată. Îmi frec deja palmele de satisfacţie, gândindu-mă cum ne vor ţiui urechile de liniştea şi tihna care vor fi, anul acesta, de Sfânta Maria, la Curtea de Argeş. În baza noii legi, poliţistul local sau gardianul de mediu se vor prezenta politicos, dar ferm, în faţa pelerinilor cu lanţuri şi cocoşei şi le vor atrage atenţia că grătarele lor sunt încinse într-un loc care nu a fost special amenajat.Manelele sunt peste limita de decibeli admisă. Puradeii ciordesc nepermis de la cutia milei şi din buzunarele credincioşilor. Nu e discriminare să interzici uşurarea în boscheţii mănăstirii. Şi, în general, ar trebui să se cam care, că altfel îi amendează pe toţi 720. Şi că lui, unuia, nu-i pasă de săbiile pe care ăia tocmai le scot din portbagaj, pentru că legea e de partea lui. Nimeni nu ne întrece la mimarea reglementărilor! După cincizeci de ani de pantomimă în comunism – "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" este chintesenţa făţărniciei legitime a poporului român în faţa agresorului - maimuţărirea europenismului tinde să devină a doua noastră natură. Am aprobat pe bandă rulantă legi şi acte normative, despre care toată lumea ştia nu vor fi niciodată aplicate. Există în realitate "Poliţia animalelor", care, pe hârtie arată ca-n Animal Planet? A văzut cineva şofer pedepsit pentru agresivitate în conducere? Au dispărut căruţele din Bucureşti? Ştiţi pe cineva care să fi fost amendat că a aruncat pe stradă chiştocul? Sau basculanta cu chimicale pe maidan? Suntem experţi în realităţi paralele. Pe hârtie, trăim bine. După care ne ștergem cu ea. Înainte de ’89, brigăzile artistice de agitaţie dădeau frisoane clasei muncitoare cu un refren curajos ca o lege a picnicului: "Uite colo jos, pe scară, / Două mucuri de ţigară. / Păi e bine? Nu-i bine! Pam, pam!"