Trei membri ai grupului „Noii Golani” au fost ridicaţi de jandarmerie după ce au întrerupt lansarea de carte a fostului preşedinte Ion Iliescu de la Bookefest, acuzându-l de crimele de la Revoluţie şi de la mineriade.
Tinerii au strigat că Iliescu nu ar mai trebui să lanseze cărţi, ci să stea în puşcărie. Deloc timoraţi, mâine, de la ora 11,00 „Noii Golani” au de gând să mărşăluiască de la Intercontinental şi până acasă la Ion Iliescu.
Cu liderul grupării „Noii Golani”, George Simion, care a fost amendat pentru această acţiune, m-am întâlnit în studiourile Vox News, la emisiunea simpaticei congoleze Mbela Nzuzi. Mi-a plăcut mesajul anticomunism, revolta aparent sinceră. Mi-a venit însă să râd când a explicat că ei, „Noii Golani”, n-au trăit pe pielea lor Mineriada din 13-15 iunie 1990, dar că părinţii a doi-trei membri au avut de suferit. Doamne, cât am îmbătrânit! Faţă de ei, sunt un „Vechi Golan”.
Spre deosebire de aceşti copii, pe 14 iunie 1990 mi-am luat o bătaie soră cu moartea de la mineri în redacţia ziarului „Dreptatea”. Nu eram vreun mare gazetar, ci un puşti. Dar teribil de mândru că-mi dăduse, după câteva luni de ucenicie, nea Paul Lăzărescu să coordonez o pagină: „Dreptatea tinerilor României” (vă rog să nu râdeţi, ăsta era titlul, astea erau vremurile…). Dar frontispiciul ziarului făcea toţi banii şi efortul din lume: „Tribună de lupta împotriva comunismului”.
După ce mi-am luat vreo câteva bâte bune pe spinare, am fost târât în spatele Pieţei Rosetti, pe Caimatei, şi lăsat să zac lângă alte două-trei persoane.
Dacă nu profitam de neatenţia cerberilor şi nu o rupeam la fugă, poate astăzi nu mai eram în viaţă. Nu-i nicio faptă de eroism în asta. Zeci şi sute de bucureşteni poartă încă semnele ortacilor pe ei. Alţii zac la doi metri sub pământ… Eu, unul, nu o să-l uit niciodată pe portarul de la PNŢCD. Fără rude şi venit din provincie, omul îşi ducea zilele într-o gheretă mică, chiar la intrarea în sediul ţărăniştilor. A dispărut la mineriadă cu capul crăpat de un topor, precum un porc, şi înghesuit în grabă în portbagajul unei Dacii. Nu l-am mai văzut niciodată!
Am multe să-i reproşez lui Ion Iliescu. Nu doar Revoluţia, mineriadele, ci şi multe altele. Un unchi de-al meu a fost exmatriculat din facultate de tânărul Ion Iliescu. Deci aş avea motive cu vârf şi îndesat. Nu ştiu însă dacă poţi rezolva ceva adoptând poziţia celor de la „Noii Golani”. Care-i rezultatul? Doar te răcoreşti şi ai senzaţia că i-ai făcut politicianului un pic de sânge rău! Atât şi nimic mai mult. O simplă reglare verbală de conturi, o refulare.
Nimic nu-l deranjează mai mult pe Ion Iliescu decât adevărul. Decât judecata istoriei! Decât studiile şi documentele care atestă implicarea sa în 13-15 iunie 1990. Când lumea întreagă a rămas mută văzând hoarde de oameni - negri ca dracii - terorizând şi maltratând o capitală. Scene de Epoca de Piatră!
Ion Iliescu este vinovat de prima mineriadă. Poate nu este singurul şi nu exclud să fi fost păcălit şi dezinformat de o camarilă care se formase deja. Dar vina majoră îi aparţine! Iar crimele nu pot fi niciodată prescrise! Dacă ar fi doar după mine, eu, creştineşte, l-aş ierta pe Ion Iliescu pentru ce mi-au făcut minerii. Nu pot să-l uit. Dar pot să-l ierte ceilalţi?
Pot să-i găsească vreo scuză zecile de mii de oameni care au fugit unde au văzut cu ochii? Vor fi mai blânde generaţii întregi care şi-au irosit tinereţea pentru că Ion Iliescu ne-a târât înapoi în istorie cu vreo 20 de ani? Nu prea-mi vine să cred! De-a lungul anilor, m-am tot întâlnit prin platourile televiziunilor cu fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Când nu se enervează, este un om de dialog, simpatic chiar, uneori.
Nu-l poţi însă atinge la aceste două mari răni ale sale: Revoluţia şi mineriadele. Atunci parcă refuză să mai judece. Nu acceptă nicio contrazicere, nicio nuanţă, nici măcar o virgulă! Cred că nu doar pentru noi, ci şi pentru el, aceste două-trei repere sunt coşmarul vieţii! Şi le va lua cu ele în mormânt! Ca nişte pete însângerate pe destinul unui om care a făcut orice ca să rămână în istorie!