Este tot mai evident că marea alianţă a opoziţiei nu va reuşi să demită guvernul Emil Boc prin moţiune de cenzură, la începutul lunii martie.
Din poziţionările publice ale liderilor UDMR reiese destul de clar că maghiarii nu se vor ralia acestui demers, plin de incertitudini. Am scris în editorialul precedent despre motivele pentru care nu cred că Uniunea va trăda PDL.
O discuţie despre obiectivele pe termen mediu şi lung ale alianţei opoziţiei este, cred, interesantă. Asta, bineînţeles, dacă alianţa se va transforma în realitate. PSD şi PNL-PC au de trecut un hop important în negocieri: paritate la candidaturile în alegerile locale şi parlamentare. După ultima rundă de negocieri, Crin Antonescu le-a spus liberalilor că PSD acceptă paritatea, iar Victor Ponta că trebuie să consulte forurile de conducere ale partidului. Chestiunea este deci în terenul baronilor PSD.
Dincolo de interesele individuale ale liberalilor sau social-democraţilor, alianţa opoziţiei are drept scop strategic bipolarizarea luptei politice. Împărţirea ei în "buni" şi "răi". Nu sunt naiv să cred că în România există politicieni buni sau politicieni răi, dacă mă raportez la interesul public. Ştiu însă că un astfel de "armaghedon politic" este eficient la fiecare rundă de alegeri, dacă reuşeşti să-l credibilizezi în ochii opiniei publice. În 2004 acest lucru s-a întâmplat. Alianţa PNL-PD s-a opus PSD cu succes. Atunci PSD era la putere, conducea ţara cu accente autoritariste, iar opoziţia democratică a strâns rândurile şi a reuşit să învingă.
Astăzi, PSD şi PNL-PC încearcă să repete acest scenariu. Cu mai puţin succes, aş remarca, decât au făcut-o liberalii şi democraţii în perioada 2000- 2004. Nu spun că Traian Băsescu este un lider mai puţin autoritarist decât Adrian Năstase, ci doar că astăzi implicarea instituţiilor statului în lupta politică se face cu perdea, nu în văzul lumii ca pe vremea PSD.
Un alt obiectiv al alianţei opoziţiei este să ofere electoratului anti-băsescian o platformă politică coagulată, la care să adere şi alte forţe, pen tru a obţine un scor mai mare decât suma procentelor pe care le-ar lua separat PSD, PNL şi PC.
Se constată faptul că actuala criză nu a erodat PDL într-o măsură atât de mare, aşa cum se aşteptau adversarii săi. În paralel, PSD şi PNL nu au crescut atât de mult. Un partid socialdemocrat ar fi trebui să capitalizeze mai consistent voturile victimelor crizei economice. Electoratul nu a înghiţit însă pe nemestecatelea mesajul opoziţiei, potrivit căruia puterea este exclusiv vinovată de efectele crizei economice. Mulţi au înţeles că actuala criză economică s-a suprapus peste o criză sistemică veche de 20 de ani, la adâncirea căreia au contribuit toate partidele care au guvernat România după ’89.
Îngrijorător pentru opoziţie este faptul că potenţialul de revenire al PDL nu este de neglijat. Am citit recent un sondaj din care reieşea că gradul de insatisfacţie al oamenilor faţă de siguranţa locului de muncă sau nivelul de salarizare nu este foarte mare. Aceasta în condiţiile în care, la întrebarea cu caracter general "În ce măsură credeţi că România se îndreaptă în direcţia bună?" cei mai mulţi răspund negativ. Asta ar putea însemna că Emil Boc nu şi-a spus ultimul cuvânt în politică, cum profeţea Traian Băsescu.
După ce şocul măsurilor de criză va trece, iar lucrurile vor intra pe o pantă ascendentă din punct de vedere economic, potenţialul politic al PDL va creşte. Speranţa electoratului, în genere tânăr şi activ, că anii de prosperitate 2007 şi 2008 se vor întoarce va creşte încrederea în democrat- liberali. PDL va putea transmite şi mesajul că, de data aceasta, creşterea economică va fi mult mai sănătoasă decât în perioada "creditului doar cu buletinul", pentru că statul a fost reformat între timp.
În faţa unei astfel de perspective, un demers politic comun al opoziţiei are justificare strategică, pentru a avea siguranţa că PDL iese înfrânt din viitoarele alegeri parlamentare.