Trebuie să mărturisesc că mă distrează toată revolta democrat-liberalilor în jurul denumirii noului partid rezultat din fuziunea PDL cu PNL.
Că nu se va numi PNL, că nu s-a discutat niciodată despre aşa ceva, că nu a fost luată nicio decizie. Nu am nicio îndoială că totul nu este altceva decât un teatru pe care democrat-liberalii îl joacă pentru a negocia de pe o poziţie mai puternică cu liberalii şi de a-şi face imagine. Pentru că, de fapt, în toate întâlnirile informale pe care le-au avut cu liberalii, PDL-iştii nu mai ştiau cum să le explice că, până la urmă, nu ţin aşa mult la denumirea partidului şi că nu ar fi foarte deranjaţi dacă noua formaţiune se va numi PNL.
Şansele ca liberalii să renunţe la numele PNL (în cazul în care fuziunea merge până la capăt) sunt egale cu zero. În ciuda problemelor pe care o bună parte din liderii PNL le au cu legea (cazul Romeo Stavarache- doar cel mai recent), brandul PNL este deosebit de puternic, aşa cum îi stă bine unui partid cu 139 de ani de istorie, uneori glorioasă. Nu am niciun dubiu că şi cel mai mărunt dintre liberali este conştient că a renunţa la numele PNL ar fi cea mai mare prostie. La asta se adaugă, strict tehnic,nu doar faptul că Congresul PNL a votat o rezoluţie care specifică faptul că fuziunea PNL-PDL se face sub numele PNL, dar şi un amendament de la statutul PNL care precizează, cu alte cuvinte, că denumirea partidului nu poate fi schimbată. ”Întreaga denumire, identitatea, tradiţia şi unitatea sunt valori imuabile ale Partidului Naţional Liberal”, se arată în amendamentul adoptat.
La rândul lor, democrat-liberalii sunt dispuşi să scape cu atâta uşurinţă de numele partidului pentru că au nevoie de un proiect pentru a-i ţine în priză pe aleşii parlamentari sau locali. Pierd procente văzând cu ochii şi le lipsesc liderii şi figurile cu notorietate. De la un partid de 30-35% care făcea şi desfăcea guverne sunt pe punctul de a ajunge un partid-balama. Au obţinut 16% la parlamentarele din decembrie 2012 şi într-un an şi jumătate au scăzut 4 procente: 12% la europarlamentarele din 25 mai.
Aşa se explică şi graba cu care solicită de fapt, fuziunea, în timp ce liberalii par că au cu totul alte preocupări: atribuţiile pentru noii vicepreşedinţi, desemnarea secretarului general, sondajele pentru candidatul la prezidenţiale. Deşi, până la urmă, este în interesul democrat-liberalilor ca PNL să aleagă într-adevăr cel mai bun candidat la preşedinţie iar Predoiu nu este considerat o variantă viabilă.
Merită precizat şi că PDL a mai avut momente în care nu mai ştia cum să scape de nume. Aş aminti doar cum la parlamentarele din 2012, democrat-liberalii s-au ascuns în alegeri sub sigla ARD şi nici nu doreau să se asocieze cu numele PDL. Denumirea este, deci, un subiect luat în serios de politicieni. Ca o paranteză, cam acelaşi lucru fac şi PSD-iştii acum, când şi-au dat seama că, poate, brandul partidului nu este atât de util dacă vor să câştige prezidenţialele. De aici şi dorinţa de refacere a USL sau măcar propagarea confuziei prin folosirea denumirii USD.
Singura şansă a păstrării numelui PDL este eşecul fuziunii dintre cele două partide. Care este posibil să fie o variantă demnă de a fi luată în considerare, dacă fuziunea nu se face înainte de prezidenţiale. Aș preciza aici doar că fostul șef al PNL, Crin Antonescu, cel care a pregătit de fapt, terenul pentru fuziunea cu PDL, și-a nuanțat simțitor declarațiile. Întrebat dacă preferă fuziunea sau o alianţă cu PDL, Crin Antonescu a răspuns, ieri, că trebuie făcute toate eforturile „rezonabile” pentru a face o fuziune.