Cele mai sângeroase pagini ale istoriei noastre recente sunt lipsite de contondenţă, iar asta le face inutile în războiul actual.
Încerc de câţiva ani să înţeleg care sunt "adevăratele probleme ale ţării". Prin anii ’90, Ion Iliescu folosea această sintagmă pentru a împinge în derizoriu subiectele sensibile.
Realitatea fără rest, în care, dincolo de "adevăratele probleme", nu mai există nimic, este reşapată în prezent şi livrată pe post de bijuterie unicat. România nu mai există în afară tăierilor bugetare şi a sterilităţilor guvernamentale.
Ne trezeşte dimineaţa goarna comandantului Băsescu, bem la prânz şampania doamnei Udrea şi ne înveleşte seara grijuliu, la culcare, social-democratul Ponta. Între momentele zilei mai primim o porţie de văicăreli direct din piaţa publică şi câteva mostre de tupeu guvernamental nejustificate de vreo calitate abisală a reprezentanţilor săi.
"Adevăratele probleme ale ţării" înoată fericite în mlaştina cotidianului. Am ajuns în cel mai de jos punct al conştiinţei publice din ultimii douăzeci de ani. Şi suntem pregătiţi, ca de fiecare dată în istoria noastră mică şi pe alocuri trucată, să ratăm pildele.
Ştirile, ce atribut greu pentru mormanele de gunoi mediatic!, trebuie să detalieze tăierile de pensii şi salarii, replierile celui mai trist guvern postdecembrist şi intrigile de mic dictator ale lui Băsescu. Restul, orice pică în afara pătratului trasat de actualitatea imediată, e, automat, o încercare mişelească de a distrage atenţia publicului şi de a face jocurile puterii.
Într-o ordine calendaristică pe care tânguielile de primadone înşelate ale vocilor-rating n-au putut-o deraia, săptămâna aceasta s-a întâmplat să se închidă rotund cei douăzeci de ani de la mineriada din iunie 1990. Tema perfectă pentru a stinge dorinţa de scandal şi sânge a maselor! "O diversiune ordinară", cum ar zice fostul preşedinte Ion Iliescu.
Dacă vă spun că pe 18 iunie 1990 îşi începeau mandatul primii deputaţi ai României postcomuniste, iar din rândul lor făceau parte Vasile Blaga, Ioan Oltean sau Radu Berceanu, trompetele vor identifica seminţele conspiraţiei băsesciene, menite să înlăture de la guvernare trioul BVB. Dacă vă spun că din aceeaşi Adunare a Deputaţilor făceau parte Adrian Năstase sau Bogdan Niculescu Duvăz, conştiinţele neadormite vor incrimina, între două flegme cu pretenţii de pamflet, încercarea penibilă de a arunca pisica în curtea opoziţiei.
70% dintre parlamentarii primului legislativ ales după Revoluţie au tremurat, la propriu, gândindu- se la urmările prăpădului organizat de "golani". Au depus toate eforturile pentru a trimite "oamenii de bine" la Bucureşti să lichideze "rebeliunea legionară".
În zona liberă de neocomunism, minciuna era şi mai mare: serviciile politice ale FSN-ului inundaseră Piaţa Universităţii cu pletoşi sub acoperire. Şi pentru că "adevăratele probleme ale ţării" au fost mereu altele, firele subţiri ale manipulării (în ambele tabere) pe care astăzi o numim "mineriada din 13-15 iunie" n-au fost atinse.
EVZ a intrat săptămâna aceasta în bârlogul controversatei unităţi de contraspionaj "Doi ş’un sfert", oferind, sub semnătura mea şi a Livianei Rotaru, probele implicării serviciilor secrete în derularea evenimentelor din 13 iunie - ziua pe care Iliescu o numeşte "cauza violenţelor".
Am executat o diversiune ordinară? Acum douăzeci de ani era nevoie de linişte. Astăzi, avem nevoie de zgomot. Furci şi topoare, cum spunea recent Mircea Cărtărescu. Cele mai sângeroase pagini ale istoriei noastre recente sunt lipsite de contondenţă, iar asta le face inutile în războiul actual. Am uitat că violenţele din vara lui 1990 sunt temelia extralegală pe care ne-am construit iluzia statului de drept. Nimic nu poate fi drept într-o ţară al cărei creier nu poate găzdui, simultan, memoria trecutului şi raţiunea prezentului.
Pe o stradă din Bucureşti, la sediul Asociaţiei 21 Decembrie, un milion de file din dosarele Revoluţiei şi Mineriadei stau legate protector, într-un dulap masiv, ferecat cu lacăte. Mai caută, câteodată, prin ele câţiva ziarişti. Probe, mărturii, explicaţii. Ceilalţi, 99%, bugetarii şi privaţii, guvernul şi opoziţia, marile oraşe şi micile comune se uită în altă parte. La "adevăratele probleme ale ţării". Restul e balast.