Ioana Lupea: "Treizeci de pomi pentru 380.000 de evrei şi 11.000 de romi ucişi în Holocaustul din România şi din teritoriile aflate sub administraţie românească".
Preţul nu ar fi mare nici dacă ar fi pierit un singur om. Mutarea celor 30 de pomi din micul Parc Brezoianu din Bucureşti pentru a face loc Complexului Holocaustului a răscolit muşuroiul antisemit. Dintr-o dată mulţi şi-au descoperit vâna de activist pentru salvarea mediului înconjurător, îmbrăcând verdele ecologist deasupra verdelui legionar. Agitaţia publică din jurul celor 30 de pomi are un singur obiectiv: blocarea construcţiei monumentului, tergiversată deja, din diverse motive tehnice, trei ani. Schimbarea amplasamentului, aşa cum propun poate de bună-credinţă ecologiştii, presupune reluarea procedurilor birocratice, adică alţi ani buni.
Locul destinat, între Calea Victoriei şi malul Dâmboviţei, este la fel de bun ca oricare altul. În zona centrală a oraşului, se află la câteva străzi distanţă de unul dintre fostele sedii ale Mişcării Legionare şi în apropierea clădirii în care a funcţionat un comandament german. Adevărul este că atât responsabilii publici, cât şi mulţi dintre români nu doresc un memorial care să amintească de faptul că înaintaşi de-ai noştri, oameni simpli, jandarmi, soldaţi, au umilit, torturat, deportat şi ucis sute de mii de oameni nevinovaţi.
România a făcut, în privinţa Holocaustului, un joc dublu. Şi-a însuşit raportul Comisiei Wiesel, din care s-a născut şi Memorialul Holocaustului, şi a adoptat legislaţia împotriva simbolurilor naziste în urma presiunii comunităţii internaţionale îngrijorată de recrudescenţa antisemitismului şi a cultului mareşalului Ion Antonescu, principalul responsabil pentru deportări şi pogromuri. Singurul rezultat concret al acestor acte publice a fost dispariţia bustului lui Ion Antonescu din pieţe şi schimbarea denumirii unor străzi.
În urmă cu trei ani, mareşalul vinovat de crime împotriva umanităţii era desemnat, prin voturile telespectatorilor televiziunii naţionale, al treilea mare român al tuturor timpurilor. Iar în ultimul raport al Centrului „Simon Wiesenthal”, ţara noastră era inclusă in categoria statelor care au depus eforturi insuficiente, au oprit sau redus acţiunile pentru investigarea criminalilor de război nazişti din România. Este greu de acceptat că, aşa cum consemna Hannah Arendt în „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului”, chiar şi SS-iştii erau surprinşi de pogromurile înfăptuite de români, spontane, barbare şi pe scară largă. Printre dosarele instanţelor din timpul procesului authton de denazificare, declanşat de comunişti la sfârşitul anilor ‘40, se află şi cazul unui şofer din Iaşi. Gavrilovici Constatin a împuşcat, cu arma unui soldat leşinat de frică, un grup de evrei care, încercând să se salveze din pogromul comandat de Antonescu, au sărit peste gardul autogarajului în care lucra acesta.
Monumentul Holocaustului din Parcul Brezoianu, promis ultima oară chiar săptămâna trecută la Washington de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, ar reprezenta şi recunoaşterea publică a crimei şoferului Gavrilovici Constantin, din Iaşi, şi a tuturor crimelor comise de alţi gavrilovici constantini. Ar însemna confruntarea cu un trecut pe care-l mistificăm sau ignorăm şi care ne răneşte credinţa narcisistă că suntem o eternă victimă a istoriei, un popor de oameni buni, bravi şi toleranţi. Nu suntem doar atât.