ALIN PAICU: "Duminică seară, am regăsit o fărâmă din respectul cuvenit unor fotbalişti suspectaţi, îndeobşte, de orice, mai puţin de caracter."
8 mai 2007. Dinamo, lider detaşat în Liga I la fotbal, sugruma năzuinţele la locul doi ale provinciei. „Câinii roşii“ învingeau CFR Cluj cu 1-0 şi lăsau loc liber Stelei către Liga Campionilor. Şocant, rezultatul părea contra întregii suflări dinamoviste, contra istoriei şi contra naturii. Şi, nu în ultimul rând, contra unui geamantan garnisit cu verdele păşunilor din Pipera. Banii pe care chiar Gigi Becali a recunoscut că i-ar fi direcţionat către Ştefan cel Mare au acţionat repede. Omul care o concurează pe Andreea Esca în privinţa apariţiilor televizate a mai izbutit o lovitură. Împărţirea tainului a stricat atmosfera în vestiar, iar aventura cu Lazio a eşuat. Mircea Rednic părăsea banca, iar „câinii“ priveau din fotoliu aventura Stelei în Liga Campionilor.
4 mai 2008. La un an distanţă, Dinamo, lider detaşat, de această dată, al mediocrităţii din Liga I, dă de pământ cu speranţele Stelei. „Câinii roşii“ câştigă derby-ul cu 2-1 şi lasă undă verde clujenilor către primul lor titlu din istorie. Influenţa fraţilor Ioan şi Victor, care reînnodaseră între timp epopeea familiei Becali, după ani de răceală, o nouă valiză, mai consistentă decât anul trecut, dinspre vărul Gigi şi declaraţiile arogante ale taberei din Ghencea - iată zvonurile care au alimentat un nou scenariu câştigător pentru Steaua. Băieţii lui Ţălnar - antrenorul sinonim cu haina de vreme rea care nu se demodează niciodată - şi-au justificat însă, în 90 de minute electrizante, renumele de „câini“. Preţul corect, de această dată? 4,5 milioane de euro, bani veniţi de la Cluj, potrivit aceluiaşi Gigi Becali.
Dinamo nu e un cal alb, eventual cu căpăstru roşu. Nu e nici Fetiţa cu chibrituri, nici Fanfan la Tulipe. În „Groapă“ nu s-a respirat întotdeauna aer curat, şi asta nu pentru că ar fi mirosit a gaz. Contracte ticluite la xerox, blaturi antologice - vă amintiţi meciul de la Piatra-Neamţ, din 2001? - şi jucători după vânzarea cărora la puşculiţa clubului au ajuns firimituri sunt doar câteva dintre abţibildurile care se vor desprinde greu de vitrina clubului.
Dincolo de banii care probabil i-au mânat în luptă pe „roş-albi“, trebuie observat că şi anul trecut, în meciul cu CFR, şi acum, în partida cu Steaua, Dinamo s-a străduit să câştige, adică să găsească soluţia corectă la ecuaţia tenebroasă a fotbalului. Că, păstrând proporţiile, determinarea lui Mărgăritescu a semănat pe alocuri cu cea a lui Gerrard, iar graba lui Bratu spre buturi a amintit de Henry. Şi că Dinamo a avut, duminică seară, un partener de întrecere la fel de onest, preocupat să-şi atingă scopul prin mijloacele numite pasă, şut sau presing. Iar câştigător a fost, înainte de CFR, sportul.
În final, îngăduiţi-i celui care semnează aceste rânduri o confesiune. În 1990 şi-a pierdut, odată cu plecarea lui Mircea Lucescu, dragostea pentru Dinamo. În 1993, odată cu debutul în jurnalism, şi-a pierdut, inevitabil, şi simpatia pentru „câini“. Iar un an mai târziu, când Mironaş debuta la „roş- albi“, după ce, cu câteva zile înainte, jucase, în aceeaşi etapă, pentru Bistriţa, autorul şi-a pierdut şi consideraţia pentru Dinamo. Pentru a regăsi însă, duminică seară, o fărâmă din respectul cuvenit unor fotbalişti suspectaţi, îndeobşte, de orice, mai puţin de caracter. Notre respect, Dinamo, notre respect, Steaua!
Citiţi şi: Onoarea se măsoară în milioane de euro Agitaţie în Ghencea Bratu: „Numai idioţii au crezut că va fi blat!“ Presiune la „U“ pentru a ceda meciul cu CFR?