Ioana Lupea: "Grupul de la Cluj e cu un picior în afara PSD pentru că partidul nu mai are nevoie de serviciile lui de imagine".
Grupul de la Cluj ţine în viaţă mitul reformei în PSD. Poţi s-o pipăi şi să urli este! Dacă n-ar fi fost grupul de la Cluj, tătucul Ion Iliescu ar fi trebuit să-l inventeze. Ce dovadă mai puternică pentru revoluţia eternă din PSD există decât autenticitatea scârbei lui Vasile Dâncu faţă de balele baronilor din sud? Nu doar obsesia consensului l-a salvat de la pedeapsă după cea îndemnat partidul la îndepărtarea „javrelor bătrâne“. Ajutat de narcisismul şi de histrionismul său, Vasile Dâncu a interpretat impecabil comedia reformismului, seducându-i intelectual chiar şi pe cei mai înverşunaţi critici ai PSD. Acesta trebuie să fie şi motivul pentru care, în ciuda actelor repetate de indisciplină şi a rezultatelor slabe în alegeri, Vasile Dâncu, fostul preşedinte al filialei Cluj, n-a fost până acum alungat din partid. Anul 2008 pune punct ipocriziei. Din moment ce voturile pot fi cumpărate la bucată, nici PSD şi nici celalalte partide nu mai au niciun motiv să-şi ascundă securiştii sau corupţii sub mantia reformismului european. Grupul de la Cluj este cu un picior în afara PSD pentru că partidul nu mai are nevoie de serviciile lui de imagine. O evaluare medicală a stării Grupului de la Cluj conduce la diagnosticul „sterilitate“. Schimbarea social-democraţiei româneşti va veni din Ardeal, ameninţa în 2001 Ioan Rus, într-un document ce a făcut vâlvă în epocă. Deşi au deţinut portofolii în guvernul Adrian Năstase şi funcţii în conducerea social-democraţilor, clujenii Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş n-au mutat nicio pietricică în partid. Nu s-au delimitat de totalitarismul comunist reprezentat de Ion Iliescu şi nici de practicile corupte ale administraţiei Năstase. N-au reuşit să îmbunătăţească discursul asistenţial al PSD cu temele stângii europene, de actualitate şi în România. Nu au sărit niciodată în apărarea minorităţilor naţionale, religioase sau sexuale. Au fost absenţi din dezbaterea privind predarea religiei sau a prezenţei icoanelor în şcoli. Nu s-au pronunţat niciodată în privinţa „fundamentalismului pieţei“ şi a „capitalismului de caravană“. Nici măcar proiectul descentralizării administrative nu le aparţine. Cu excepţia câtorva eseuri, altfel remarcabile, despre reinventarea stângii, Grupul de la Cluj nu a produs niciun document programatic din care să reiasă viziunea lui asupra României. De fapt, nici nu este foarte clar în ce constă reformismul lui. Răfuielile minore cu Ion Iliescu reprezintă, mai degrabă, expresia unor frustrări sau pretenţii decât revoluţie. Scopul Grupului de la Cluj pare să fi fost nu reforma, ci puterea în PSD.
De ce secreţiile salivare ale lui Radu Mazăre sunt dintr-odată mai dezgustătoare decât ale lui Octav Cozmâncă sau Miki Şpagă? Problema Grupului de la Cluj nu este că baronii din sud au pus şaua pe partid după alegerile locale, ci pierderea conducerii filialelor din Transilvania. Probabil că foarte curând, chiar în momentul nominalizărilor pentru alegerile parlamentare, clujenii vor fi obligaţi să aleagă între a rămâne nişte anonimi în PSD sau a-şi fonda propriul lor partid. Dar un partid al cărui motor este narcisismul lui Vasile Dâncu, care-şi trage resursele de la baronii locali transilvăneni cu nimic mai buni decât cei din sud şi a cărui sferă de influenţă nu depăşeşte graniţele Ardealului, nu va reinventa niciodată stânga românească Va fi doar un PSD mai mic.
Citiţi şi: Grupul de la Cluj toarnă fundaţia unui nou partid