Călin Hera: "Din când în când, societatea românească e zgâlţâită de câte un scandal."
În cel mai bun caz, se iscă o dezbatere. În general, fără vreo finalitate. De multe ori, pe piste false. Românii, contemplativi prin excelenţă, au darul de a sporovăi vrute şi nevrute, ocolind cu graţie esenţialul.
Este şi cazul turnătoriilor din fotbal, privite mai degrabă cu îngăduinţă. Poate datorită percepţiei larg răspândite conform căreia fotbaliştii, de la atâta dat cu capul în minge, gândesc mai simplu, pretenţiile, în privinţa lor, sunt legate de driblinguri, nu de întorsături de frază.
Apoi, generaţiile de aur, argint, bronz sau mexicană beneficiază de un soi de cecuri în alb din partea microbiştilor, altfel atât de critici, de felul lor. Aşa se explică, cred, faptul că turnătoriile mari sau mici care ies acum la iveală nu indignează pe nimeni. (Din câte ştiu, încă nu s-a ajuns la explicaţii conform cărora a fost vorba de fapte patriotice, dar s-ar putea să mă înşel. Nu cunosc încă declaraţii ale unor indivizi precum Corneliu Vadim Tudor, şi nici nu mă interesează.)
Comentatorii cazului „Informările domnului Gică Popescu”, oriunde s-ar exprima, nu par preocupaţi de fenomen, de faptul că foştii idoli aveau slăbiciuni ori micimi de caracter. De ce? Poate fiindcă nu se poate extrage vreun folos politic din asta? Din majoritatea conversaţiilor reiese mai degrabă un disconfort, o neplăcere cu iz de schelet din dulap.
O reacţie însă şi mai teribilă este aceea de a ucide mesagerul. Personaje cu greutate, precum Mircea Dinescu, au deturnat discuţia de la cazul/cazurile în sine la a acuza un tânăr istoric, pe Mihai Bumbeş, 28 de ani, că ar fi „manevrat ziarele” şi ar fi „tras din diferite dosare diverse chestii”. În intervenţiile sale pe această temă, Dinescu îl acuză făţiş pe istoricul care studia dosarele mai multor sportivi că ar fi putut să-i şantajeze pe Gică Popescu şi pe alţi subiecţi. Nu mai contează că a turnat Cutare („dacă am dat, am dat de bine”, spune Gică Popescu în EVZ de ieri). Contează cum naiba s-a aflat asta.
În cazul lui Mircea Dinescu poate că-i primul semn de îmbătrânire, nu ştiu. Sunt convins însă că, de-a lungul timpului, Bumbeş şi cei din Miliţia Spirituală i-a supărat pe foarte mulţi. În loc să ardă timpul prin cafenelele din Dorobanţi, aceşti copii s-au îngropat în arhive, scotocind după adevăruri diabolic de bine ascunse, ca nişte arheologi pătimaşi.
Timp de şapte ani, Miliţia Spirituală a scos la suprafaţă lucruri interesante despre Ion Iliescu, Hildegard Puwak, Rodica Stănoiu, Traian Băsescu, Viorel Hrebenciunc, Corneliu Turianu, Mihai- Răzvan Ungureanu, Radu Stroe, Adrian Năstase ş.a.m.d. De ce abia acum, într-un caz banal, sunt puşi la zid? Ne-am săturat oare de adevăr când încă nici n-am apucat bine să-l aflăm? Am uitat că adevărul, chiar dacă doare, e preferabil minciunii?
Atunci când se lansa „Miliţia Spirituală”, EVZ spunea că aceşti tineri au şansa de a schimba România. Într-un manifest publicat în acei ani, studenţii de atunci jucau cartea cinismului, imaginându-şi că, la bătrâneţe, li se va pune întrebarea: „La ce bun?”. „Nu mai vrem să-i schimbăm pe ei, luptăm doar ca să nu ne schimbe ei pe noi, să nu devenim ca ei”, explicau, fără să creadă cu adevărat că aşa va fi.
A trecut prea puţin timp până când vorbele lor au întâlnit realitatea.