Horia Ghibuțiu: „Respect un bozgor care a refuzat să-i toarne atât pe cei ce vorbeau limba oficială a țării sale, cât și pe cei care se exprimau în graiul său matern”.
Citesc cu nesaţ cum a lăsat Bölöni Lászlo, maghiar născut şi crescut în România, Securitatea cu ochii în soare. Spre deosebire de mulţi colegi de-ai săi, el n-a dat cu subsemnatul. Rămâne astfel sportivul căruia i s-a cântat imnul României, iar după ce a învins Italia (una dintre cele mai mari victorii ale fotbalului nostru), toată ţara i-a închinat nenumărate imnuri; jucătorul care se putea lăsa oricând de fotbal, deoarece avea o meserie cinstită şi absolvise o facultate nu tocmai uşoară, Stomatologia, pe vremea în care nu puţini alţi sportivi îşi făceau studiile la apelul bocancilor; minoritarul care a antrenat cea mai iubită echipă de fotbal a majorităţii, naţionala; fiul devotat, convins că doar mama sa merită atâţia bani câţi sunt vehiculaţi în transferurile starurilor din fotbalul mondial.
Azi respectat antrenor în toată Europa, Laci bácsi - nenea Loţi, dacă preferaţi - mărturiseşte, pentru GSP: „Securitatea a încercat timp de doi ani să mă racoleze. Era obligatoriu să colaborezi? Numai să mori e obligatoriu, restul depinde de tine. (...). Un preşedinte de club din Bucureşti mi-a zis: «Bozgore, nu o să ajungi acasă!». Acest personaj e şi acum în fotbal”.
Elegant cum îl ştie toată lumea, Bölöni nu-l nominalizează. Nu ştiu cine e personajul, dar nu mă surprinde folosirea termenului peiorativ bozgor de către cineva care cânta în struna Securităţii poporului, precum acel om de fotbal. Pe atunci, era o ruşine de stat să fii ungur. Aşa că dacă Lacika dovedea că dă tare cu şutu-n minge spre gloria sportului românesc, performant de mii de ani pe aceste meleaguri, devenea ca prin farmec Ladislau. La echipa secundă a Internelor, Victoria, românizarea cu de-a sila era de-a dreptul comică, de n-ar fi fost tragică. Te chema Székely şi te făceai remarcat la Jiul? Venea imediat sora mai mică a temutei Dinamo şi te lua cu arcanul. Cu un mic amendament - nu te mai chema, bozgoreşte, Székely, ci, neaoş, Dan Daniel?! După aceeaşi logică, fotbalistul Kulcsár ajungea Culcear, să priceapă tot românul că în teren e un patriot şi nu unul care vrea să vândă Ardealul, partida, calul sau măcar bunătate de echipament românesc.
Uneori, cuvântul bozgor e folosit pentru a-i desemna pe apatrizi, ceea ce, în plină eră a globalizării, e aproape un compliment, fiindcă aşa e un sfert de planetă! Cel mai adesea însă, bozgor înseamnă doar dispreţul românului ce rosteşte această vorbă de ocară faţă de o persoană a cărei principală vină e apartenenţa la maghiarime.
Am să vă fac o confesiune. Am naţionalitate şi cetăţenie română. Gândesc, mă port şi vorbesc româneşte cât pot eu de curat. Semăn al naibii de bine cu un român, dar nu sunt în totalitate. Sunt pe jumătate bozgor. Practic, o corcitură. Unde mai pui, m-am născut în altă ţară (pe atunci, Cehoslovacia). Originea corcită nu m-a împiedicat însă ca la examenul de limbă şi literatură română de la Bacalaureat să iau nota 10. Şi nu mă opreşte să scriu despre mândria de a fi contemporan cu un mare bozgor, ca Bölöni. Nu din solidaritate de gintă şi nici pentru că mâncăm supă de agrişe şi găluşti cu prune. Pur şi simplu, respect un bozgor care a refuzat să-i toarne atât pe cei ce vorbeau limba oficială a ţării sale, cât şi pe cei care se exprimau în graiul său matern. Îngăduiţi-mi să-i reiau vorba, bună să figureze şi alături, la Dicţionarul de înţelepciune: numai să murim e obligatoriu, cum trăim depinde de noi.