M-am întrebat adeseori cum e posibil ca un om să înţeleagă că cineva l-a salvat şi, în acelaşi timp, să îl urască pe acel cineva şi chiar să caute să se răzbune.
Cum pot coexista în acelaşi om două stări atât de diferite, chiar opuse. Cred că, în mare măsură, cu un asemenea paradox se confruntă acum PDL. Cauzele care au dus la demonizarea PDL sunt multiple. Simpla tăiere a salariilor, CASS pe pensii şi mărirea TVA nu ar fi fost suficiente să se ajungă aici. Au mai fost, fără îndoială, vechile practici clientelare, anumite inabilităţi în comunicare, ezitările pe linia reformelor, supra-expunerea unor figuri puţin populare etc. Şi totuşi, dacă ieşi pe stradă, auzi acelaşi lucru: "Nu vă mai votăm, ne-aţi tăiat salariile şi pensiile!". Adversarii repetă şi ei obsesiv în campanie refrenul ştiind că în acest fel ajung la sufletul omului. Asta nu îi face pe ei mai buni, dar măcar reuşesc să îi întoarcă pe români împotriva "foştilor". Sondajele arată că românii au înţeles necesitatea măsurilor de austeritate. Cred că ar fi fost şi greu să fie altfel, în condiţiile în care orice om a auzit de criza mondială, de problemele Greciei şi ale altor ţări europene, de apelul repetat la cumpătare făcut de conducătorii lumii. Aşadar, raţional, amputarea veniturilor unei părţi din populaţie a fost acceptată. Chiar fosta Opoziţie, acum la guvernare, şi-a moderat mult discursul în 2011 faţă de 2010. Altfel ar fi căzut în ridicol. Şi, totuşi, românii, într-o mare majoritate, nu îi pot ierta pe "portocalii". E un fel de "am înţeles de ce a fost nevoie să faci asta, dar tot nu te pot ierta". Sună straniu, nu? Raţiunea mă îndeamnă să accept că a fost nevoie să strângem cureaua, dar sufletul mă împinge la ură şi răzbunare. Aceasta ruptură între gândire şi emoţie trebuie să co-existe într-un fel în acelaşi individ. "M-ai salvat şi te urăsc", am putea sintetiza acest amestec ciudat, care te-ar putea duce cu gândul mai degrabă la un sinucigaş supărat că a fost împiedicat să îşi pună capăt zilelor. Încerc să îmi explic la nivel individual cum poate funcţiona această tensiune, între recunoştinţă şi ură. E probabil o stare pe care am încercat-o mulţi dintre noi pe scaunul de la dentist. Te vindecă, dar îţi provoacă dureri şi disconfort. E adevărat că, după ce plecăm din cabinet, nu îi spargem geamurile şi nu îi agresăm familia. Dar poate ar fi interesant de făcut o statistică să vedem câţi pacienţi fideli sunt la un cabinet şi câţi nou-veniţi. Senzaţia mea e că, spre deosebire de alte tipuri de servicii, expertiza stomatologică o schimbăm cel mai des. Înţelegem în sinea noastră că anumite vindecări nu se pot face fără durere, dar tot sperăm să găsim persoana care să facă durerea mai suportabilă. O să spuneţi că nu există similitudine între stomatolog şi PDL. Dar adăugaţi la acest exemplu că am fi constrânşi de o anumită regulă să mergem la acelaşi stomatolog timp de patru ani, că prietenii ne tot povestesc ce preţuri piperate are acest stomatolog, că vecinii îmi spun despre un dentist celebru care intervine fără să îl simţi, că stomatologul de la scara de vis-à-vis mă compătimeşte zilnic pentru durerile prin care trec (şi mă ademeneşte la cabinetul lui) şi o să înţelegeţi că, într-un anumit context colectiv, pot dori moartea dentistului chiar după ce mi-a refăcut dantura.