Pe la începutul anilor ‘90 leprozeria de la Tichileşti era un punct de atracţie pentru toată lumea.
Articolele şi reportajele TV, de acolo, se vindeau foarte bine, oamenii crezând grozăvii despre această boală. Am fost şi eu. Am intrat cu teamă şi oroare aşteptându-mă la tot ce este mai rău. M-a primit un medic, directorul leprozeriei care-şi creştea copilul acolo, între leproşi. M-am liniştit foarte repede după ce am aflat că boala deşi este considerată contagioasă are o perioadă de incubaţie foarte mare şi practic a dispărut din zona unde trăim noi. Leproşii câţi mai erau, acum peste 20 de ani, trăiau mult mai bine decât restul românilor atunci. Din toată Europa, dar şi de pe alte continente ei primeau donaţii. Se adunaseră câteva televizoare color, pe cap de bolnav, pe vremea când în casele românilor acestea erau o raritate. Oamenii erau îmbrăcaţi şi hrăniţi mult mai bine decât restul lumii tot datorită compasiunii generale care îi înconjura.
DNA seamănă cu leprozeria. În primul rând că amândouă stârnesc oroare dar nu sunt nocive. Altfel ele sunt o binefacere pentru noi ziariştii. Pe vremuri orice reportaj de la Leprozerie avea succes. Ei, acolo, ştiau ce ne trebuie. Directorul, sau ce o fi fost, avea "lecţia pregătită". Ştia dinainte ce îl întrebi. Răspunsurile erau bune. Nu trebuia decât să le pui pe hârtie. Dacă veneai de la o televiziune erai condus exact în locurile cele mai bune, unde erau pregătiţi interlocutori.
La DNA, în prezent este mult mai bine. Este adevărat că toate au evoluat. Ce ne-am face noi, ziariştii, fără ei. Din două în două zile ne dau subiecte. Şi nu obişnuite. Numai oameni bogaţi, pe care publicul îi antipatizează. Numai milioane, numai stenograme. Toate sunt servite în special pentru televiziuni, la anumite ore. Ca să prindă cele mai populare talk-showuri. După primele informaţii senzaţionale începe suspansul. Câte zile de puşcărie, câţi complici. De fapt suspansul începe de la DNA, până să se ajungă la judecătorie. Vor fi reţinuţi cei audiaţi? O ţară întreagă aşteaptă în faţa televizorului. Au loc discuţii în contradictoriu şi chiar certuri. Dar ziariştii ştiu. Când la DNA, prin spate vine duba, aşa ca să nu vadă şi să nu ştie nimeni, este clar că cel audiat va fi transformat din martor în inculpat şi reţinut. Reporterii au timp să îşi pregătească materialele. Chiar şi comentatorii apucă să mai citească o carte până ca duba să aibă pasageri. Ca şi pacienţii de la Leprozerie, pe vremuri, procurorii se bucură de simpatie internaţională. Este adevărat , leproşii stârneau milă, procurorii fac senzaţie. În ţările civilizate arestările, care se fac la noi, au loc mai rar, o dată la zece ani. Opinia publică internaţională este de cele mai multe ori impresionată.
Leproşii trăiau bine la Tichileşti. Cam aşa se întâmplă şi cu procurorii. Au salarii foarte mari, cum este şi normal. Nu s-ar înţelege că se spetesc. Majoritatea flagrantelor se ratează. Stenogramele le vin de-a gata. Multe rechizitorii sunt date peste cap în instanţe. Ei dau toată vina pe judecători, dar dacă rechizitoriile ar fi bine făcute aceştia nu ar mai avea pe unde scoate cămaşa.
Un timp, pe vremea când mă uitam mai mult la Antena 3, credeam că Preşedintele conduce DNA. Mă fascina ideea şi procurorii de acolo erau mai interesanţi pentru mine. Doar că nu prea se brodeşte. Preşedintele nu ar avea practic timp să se ocupe de aşa ceva. Să zicem că s-ar ocupa alţii care vor să-i facă pe plac. S-a mai întâmplat la noi în multe "dinastii". Dar nici aşa nu se potriveşte. Vorba unui prieten. Luptele de la DNA se petrec la fel ca în filmele de desene animate. Unde toţi se luptă şi se dau peste cap, dar nimeni nu este rănit. Din păcate, nimeni nu mai pare nici vinovat. În cel mai rău caz unii sunt vinovaţi cu suspendare. Am ajuns o ţară coruptă (cel puţin în statisticile europene) fără nici un vinovat. Dar cu un DNA celebru, mediatizat cum era şi Leprozeria pe vremuri.