Cele două colegii disputate duminica trecută nu ne spun nimic cu adevărat despre tendinţele electorale.
Eşantionul e prea mic pentru a broda analize, poţi doar expune impresii a căror durată de viaţă expiră în trei zile. Un lucru însă îl ştiam şi a fost reconfirmat: câştigă cel care face cărţile. USL şi PDL au câştigat fiecare în fieful propriu. Alegerile libere devin, în mod fundamental, matematică pură fără măcar o rămăşiţă doctrinară: poţi aduna pe hârtie voturile pe care mizezi cu o noapte înainte de deschiderea urnelor. Marja de eroare este infimă. Dreapta şi stânga sunt două glume răsuflate în mediul rural şi în orăşelele sub 40.000 de locuitori. Celulele de bază ale partidelor sunt formate la sate dintr-un nucleu de oportunişti care îşi schimbă culoarea politică de patru ori pe an, dacă e nevoie. Primarul şi acoliţii săi, în general neamuri care răspund fiecare de strunirea şi încolonarea la vot a câte unei uliţe, pot fi închiriaţi la propriu la fiecare scrutin electoral. Cine dă mai mult, câştigă licitaţia. A face o hartă a apartenenţei politice la nivel naţional este efectiv imposibil pentru că textura formată din miile de localităţi îşi schimbă culoarea de la o zi la alta. Da, Moldova e mai degrabă roşie şi Ardealul mai degrabă galben-portocaliu, dar e o imagine din avion, de unde nu se pot vedea degradeurile miilor de puncte din această ţesătură. De exemplu, oraşele din Moldova au acum în mare parte primari PDL, pentru că lumina vine de la Cotroceni, în timp ce, în mandatele lui Iliescu, aceleaşi oraşe erau roşii de la un capăt la celălalt.
Există o democraţie încă în stadiul incipient în această Românie non-urbană, în care "votul liber" e o lozincă golită de conţinut. La "alegerile libere" din comunism farsa era aceeaşi, diferenţa este că acum primeşti un ban cinstit la intrarea sau la ieşirea de la urnă, depinde de cât de afurisit e şeful echipajului. În acest peisaj bananier, diferenţierea politică este o utopie, e ca şi cum le-ai propune votanţilor de la bufet să se îmbete cu apă chioară. Se vor întoarce cu spatele. Nu există partide, toţi sunt liber-schimbişti. Există doar o nomenclatură neclintită, aceleaşi figuri de care nu scapi decât dacă fac ciroză şi mor. Primarii din comune şi micile oraşe schimbă în 10-15 ani de carieră câte trei-partide. Sunt frecvente cazurile în care îşi schimbă de cinci-şase ori carnetul de partid şi a devenit extrem de obositor să faci recensământul primarilor proprii în fiecare lună. Un traseu PRM-PSD- PNL-PNG-PC nu e deloc neobişnuit. Unii se întorc la fostul partid şi iar pleacă, e ca şi cum ar face naveta. Există edili care în 2008 au câştigat cu liberalii, în 2009 şi-au luat dreptul de a-l susţine pe Traian Băsescu - aşa, pur şi simplu, ca într-o permisie -, apoi s-au înscris în PDL, îşi şantajează partidul să-i finanţeze proiectele şi stau cu adeziunea la PSD în buzunar. Pe acest fond, într-adevăr campania nu se face la televizor, cum se exprima preşedintele. Campania se face în tranşee, din poartă în poartă şi timpul vorbelor s-a cam scurs. Se apropie toamna pre-electorală, vin localele, încep strângerile de fonduri şi se numără primarii. E ca bursa pe piaţa neagră a fildeşului, totul e murdar şi interzis, nu are nimic în comun cu dezbaterile doctrinare de la TV. În alegerile parlamentare din 2008, 3,7 milioane de voturi au venit din mediul rural, mai mult cu circa 300.000 decât cele din oraşe. Adică centrul de greutate al sistemului democratic românesc se sprijină în ţărănime, dar e fals, de fapt la temelia statului român se află baronii care direcţionează voturile ţăranilor. Cele mai de nădejde cadre ale partidelor, vedetele politicii naţionale, fug la ţară să candideze - acolo totul e cuantificabil şi previzibil, e 50 de lei votul, poate 100, dar ieşi sigur. Duminică ni s-a mai predat o dată lecţia ştiută: fără baroni, nu există democraţie.
Vlăguit în opoziţie, lipsit complet de resurse, PSD a cerut, timid, imediat după ultimul test, schimbarea modului de finanţare a campaniilor electorale, ceea ce cerea şi preşedintele Băsescu în urmă cu ceva luni, la fel de formal. Dar sunt doar vorbe în vânt, bune la o şezătoare. Turmele de alegători încolonaţi la urne, cu buletinul la vedere şi banul marcat la ieşire rămâne un element specific democraţiei din România, o ţară liberă. Liber să vorbeşti şi să nu te asculte nimeni.